O carte pentru placerea de a citi

 

Fereastra spre maine este un roman de dragoste, scris din suflet pentru suflet. Este o carte de fictiune, dar care se deruleaza pe fundalul unor intamplari reale. Intr-o lume in care se citeste putin, aceasta carte este scrisa din placere, pentru placerea de a citi. A fost nevoia de eliberare, de evadare, din viata mea de medic oncolog, unde ma intalnesc cu moartea si nu ai cum sa nu fii afectat. E o bucurie sa evadezi in arta. Ce poate fi mai frumos decat sa evadezi intr-o poveste de iubire? - Simona Mihutiu

 

Simona este o vindecatoare. In masura in care ii permite Dumnezeu. Aceasta carte face parte din categoria 'heal the healer', adica vindecarea vindecatorului. Vine din interior, ca o defulare, si este acea emotie care trebuie impartasita pentru ca are ceva de spus. Si este foarte frumos cand cineva care se ocupa de emotii si care vede, atat latura pozitiva, cat si cea negativa (pentru ca traim intr-o lume duala), scrie aceasta carte care vine ca o incununare, o rezolvare a unor sentimente care altfel nu pot fi rezolvate. - Magda Puskas, cantareata de muzica folk

 

Simona Mihutiu este medic oncolog. Priveste in fata boala si moartea in fiecare zi, ducand o lupta sustinuta care lasa urme in gand si in suflet. Mama ei si-a dorit ca ea sa ajunga medic si, iata, dorinta i s-a implinit. Insa in aceasta confruntare cu boala, cand ochii disperati cauta in privirea vindecatorului o urma de speranta chiar si atunci cand, din pacate, nu mai este niciuna, inima se intristeaza, pumnul se strange neputincios si privirea cauta alt orizont. 

Si atunci, singura salvare ramane evadarea. Evadarea in frumos, pentru salvarea spiritului. Aceasta sansa la eliberare a determinat-o pe Simona Mihutiu sa scrie o carte, implinind visul celui de-al doilea parinte. De altfel, dedicatia pe prima pagina a cartii este pentru ei, tata si mama, care au vazut in copilul lor si vindecatorul, dar si scriitorul. - Jurnal Bihorean, ianuarie 2019

 

Simtim, uneori, nevoia de a ne aminti evenimente si intamplari din trecut, de a le retrai, ca o impotrivire la scurgerea timpului. Le privim cu ochii intelepti ai maturitatii, dar cu nostalgia pierderii candorii. Adesea, dorim sa evadam din tumultul cotidian si sa ne eliberam mintea si sufletul prin creatie, infrumusetand povestea vietii. Ne cautam mereu pe noi insine, incercand sa intelegem care ne sunt visurile, care ne sunt valorile si cine suntem. Incercam sa fim perfecti, uitand insa ca tocmai imperfectul face ca viata sa poata fi traita. Adaugam, cand putem, un strop de umor chiar si acolo unde este suferinta, pentru a ne face trecerea anilor mai senina. Incercam sa daruim altora ceva din noi insine, parca cu teama de a nu ne pierde pe noi. - Simona Mihutiu

 

„Mihnea ii pusese inelul pe deget, consfintind logodna, dar ii spusese:

– Trebuie sa mergi la nunta Liei. E prietena ta. Dar trebuie sa mergi in Bucovina, Elvira, singura. Sa te impaci cu trecutul. Si, cu voia lui Dumnezeu, sa fii libera sa iubesti din nou. Sa ma iubesti pe mine, asa cum te iubesc eu. Apoi o sa putem face urmatorul pas. Pentru totdeauna.

Asa ca era acum aici, pregatita de nunta Liei, insotita doar de Irina, micuta ei nepoata. [...]

Voia sa se vindece.

 * * *

Scoase din cutia primita in dar de la Radu sculptura, asezand-o, la vedere, pe raftul gol.

„Fereastra spre maine” isi gasea acum locul. Elvira mangaie sculptura cu grija fireasca pentru un obiect de mare pret. Se uita la ea, pierduta, minute bune.”