Era cumva natural ca literatura sa fie in avangarda acestei «elegii pentru uman». Pe de o parte, fiindca literatura si umanul sunt coextensive, si a fost o enorma greseala strategica a modernitatii sa incerce sa-si alieze literatura la cruciada ei anti-umana. Au existat minti care au refuzat sa valideze silogismele modernitatii impotriva omului; care au gasit inacceptabil ca modernitatea, initiata in numele libertatii, egalitatii si fraternitatii omului, sa ajunga sa nege punctual fiecare dintre aceste trei concepte-promisiuni – pentru ca, in cele din urma, sa nege omul insusi. Acesti scriitori au inteles literatura ca pe o carare inspre uman, inspre un luminis aflat la marginea istoriei, departe de modernitate si de infernurile ei estetice si politice, in care omul sa aiba ragazul de a reinvata sa fie uman. Fara revolutiile lor estetice, literatura ultimului secol e de neimaginat.“ (Radu VANCU) 

 

    „Sensul elegiei pentru uman

 

    Urmand modelul Sfantului Augustin, care incepuse in anul 427 in Retractationes, la 72 de ani, un dialog de o sinceritate fara rest cu propriile lui carti (cu propriile lor imperfectiuni si cu propriii lui critici, adica), Toynbee publica in 1961, cand avea asadar tot 72 de ani, un masiv volum de Reconsiderations, un dialog cu criticii celor 11 volume anterioare din A Study of History (1934-1961; volumul anterior lui Reconsiderations, intitulat Historical Atlas and Gazetteer, e publicat in 1959; le dau aici coordonatele fiindca traducerea romaneasca a capodoperei lui Toynbee cuprinde doar primele zece volume, nu si pe acestea doua enumerate mai sus). Impresionanta deopotriva prin sinceritate si prin extensia geografic-culturala a discutiei (Toynbee s-a folosit de o echipa ampla de colaboratori pentru a fi la curent cu toate reactiile, din toate spatiile lingvistice, la monumentala lui opera), Reconsiderations e, pe de o parte, o revizitare si o consolidare a muncii de o viata a lui Toynbee, iar pe de alta, o revizitare si o recapitulare a modernitatii. Nu e vorba doar ca e o capodopera — dar, mai important chiar decat aceasta, e un instrument de observare, evaluare si masurare a procesualitatii istoriei cum nu avem un al doilea. Inclusiv in ceea ce priveste modernitatea finala. E cu atat mai pretios, ca argument in sprijinul tezei eseului de fata, sa vedem ca Toynbee a sesizat, la randul lui, aceasta reificare a umanului tipica modernitatii occidentale, originand in tendinta de a trata „studiul activitatilor omenesti" cu metodele analitice tipice stiintelor naturale — adica de a trata umanul „in termeni non-umani", cu expresia atat de adecvata a lui Toynbee:

    Aceasta e o eroare pe care suntem inclinati s-o facem in Iumea noastra occidentala moderna. Am fost uimiti de succesele oamenilor de stiinta in a ne explica fenomenele si in a ne justifica explicatiile aducand cu succes fenomenele sub control uman. [...]"