Omul recent este o meditatie despre lumea de azi a unui modern nesatisfacut de propria sa modernitate. Este o critica a modernitatii care nu se multumeste nici cu proclamatiile suficiente ale postmodernitatii, nici cu regretele traditionalismului – o interogatie asupra modernitatii suscitata de presimtirea dureroasa ca, ori de cate ori ti se deschide in fata un drum, altele ti se inchid in spate ori in laterala. Cand ne inchinam bigot la minunile modernitatii, cum ne indeamna zelatorii modernitatii si delatorii traditiei, in sufletele noastre se tanguiesc toate bogatiile pe care le-am pierdut inlauntru atunci cand trupurile noastre au progresat in afara.

Raul modernitatii nu tine de rautatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o intr-un orizont lipsit de alternativa al vietilor noastre. Ca si marxismul pentru «progresisti», modernitatea si pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cadelnitatorii lor de azi conditia umana insasi. Tot adevarul instinctelor noastre morale sta chezasie ca nu este asa. Omul recent incearca sa sugereze ca, prin ceea ce-i lipseste, modernitatea ofera ceea ce o poate inca salva. Cu o conditie insa: daca vom avea inteligenta sa putem regasi in neghiobia trufasa a timpului pe care il traim – intreg, viu, bun si frumos – crestinismul tuturor inceputurilor.
Sa fim moderni: dar – nihil sine Deo! - Horia-Roman Patapievici

Fragment din cartea “Omul recent” de Horia-Roman Patapievici:

 

“Omul modern si-a luat ca model arhetipal insurgenta lui Prometeu impotriva zeilor, vazuti ca depozitari egoisti ai cunoasterii si ai secretelor civilizatiei. Prometeu era un Titan razvratit impotriva distributiei traditionale cunoasterii si a puterii, obsedat de problema justitiei sociale (oarecum in felul lui Rawls), si de relatia dintre cunoastere si putere (cam in felul lui Foucault). Pedagogia sa: adevaratul om are datoria sa ia stiinta de la cei care o au pentru a darui celor care nu o au. Daca idealul sau nu era inca societatea deschisa, totusi actiunea sa mergea in sensul deschiderii oricarei forme de cunoastere. Omul recent sta sub semnul lui Proteu, zeu patronal al prefacerii neincetate a materiei, o divinitate mutanta, care-si schimba infatisarea ori de cate ori cineva cauta sa il prinda; celui care reuseste sa o faca, Proteu este tinut, prin natura sa, sa ii divulge viitorul. Adica — lucru subtil surprinderea lui Proteu prinde chipul a ceea ce nu este inca: fixeaza viitorul, prin revelarea acelui tip de fiinta care se derobeaza continuu oricarei determinari stabile. Fireste, este de timp. De aceea, natura lui Proteu este de a nu avea nici una, pentru cine il cauta; si de a avea una de cunoastere a viitorului, pentru cel care il gaseste. Asa si cu omul recent: daca si-ar 'prinde' adevaratul chip, ingropat cum e in indefinita curgere temporala a mastilor in care se transforma cat timp alearga dupa el, atunci el ar cunoaste principiul inconstantei sale si ar deveni, in acest mod, constanta insasi, caci s-ar desprinde de scurgerea timpului, care e indefinit-instabila, si s-ar putea prinde in esenta lui, care e stabila. Dar cat timp nu-si gaseste chipul, omul recent este asemeni transformarilor deconcertante ale lui Proteu, atunci cand, spre pilda, era fugarit de Menelaos: leu, balaur, pantera, mistret, rau, arbore, foc, apa - pe scurt, un mutant imprevizibil si lipsit de lege interna: golit de substanta prin orice noua prefacere, el este la fel de rara fara chip ca si actorul care se preface ca a fost prefacut in ceva anume de zei. La succesiunea simulacrelor nu exista alternativa, pentru omul recent, iar capat - numai in moarte.”