La una dintre editiile Schimb de Cărți Brașov am avut ocazia să primesc recomandarea unei cărți a cărei lectură o amânasem de mai bine de un an, în special din cauza grosimii care mi se păruse considerabilă și invers proporțională cu timpul meu disponibil într-o anumită perioadă. Însă pentru că mi-am propus să nu refuz nimic din ce aș putea găsi la Schimb de Cărți (mai ales pe perioada verii) și pentru că noua ediție a romanului lui Harper Lee, apărut în colecția Top 10 Plus a Editurii Polirom, părea să fie mai subțirică decat mi-o aminteam (o aparență înșelătoare – ediția în format de buzunar fusese tipărită pe un format de pagină mai mic), am ales să citesc clasicul american … Să ucizi o pasăre cântătoare.

Probabil că nu sunt mulți autori în literatura americană care să fi reușit performanța lui Harper Lee: să scrie un singur roman care să fie întâmpinat cu reticență de critică, în momentul apariției, care să genereze temeri intense în rândul editorilor că va fi un eșec financiar, dar care, în timp, să devină un clasic al literaturii americane, un roman pe care elevii îl studiază la școală, un roman care a cunoscut nenumărate ediții și care a devenit baza pentru o memorabilă producție hollywoodiană. Aceasta este probabil soarta poveștilor care avansează idei îndrăznețe, în contracurentului zeitgeistului unei epoci și care, atunci când se dovedesc suficient de puternice și de convingătoare, reușesc să devină capul de pod chiar și pentru o schimbare socială profundă. Să ucizi o pasăre cântătoare este tocmai o astfel de poveste care a antrenat în doze potrivite elemente de critică socială ce au contribuit la reevaluarea axiologică a societății americane postbelice.

Acțiunea romanului se petrece în anii 30, în orășelul Maycomb din sudul Statelor Unite, acolo unde prejudecățile rasiale, sărăcia și conservatorismul moral stratifică profund viața locuitorilor. E vorba de un târg îmbătrânit și obosit, unde, ca în orice comunitate de dimensiuni mici, e de neiertat să stai deoparte (să nu te duci la biserică, la întâlnirile săptămânale, la cluburile misionarilor), unde educația în școală se face și cu lovituri cu linia peste palmă, iar clasele sunt pline de copii nemâncați și de repetenți. E un orășel unde fermierii trăiesc la limita subzistenței iar cei ce exercită profesii liberale (avocații, doctorii) își primesc onorariile în saci de cartofi și brațe de lemne. Dincolo de aceste handicapuri, Maycomb se dezvăluie ca un ținut dominat de rasism și intoleranță care ajung să dea naștere unor tragedii în familiile localnicilor. Reușita romanului lui Harper Lee este aceea de a urmări felul în care îngustimea opticii și ipocrizia timpurilor (în ciuda principiilor democratice și liberale asumate, cetățenii par să fie dominați de un spirit tiranic și segregaționist) provoacă drame și nefericire, într-o manieră discretă dar de neuitat pentru cititor, fără ca acesta să devină părtașul unei atmosfere de cruciadă, de revoluție, de eveniment de proporție istorică. Iar acest efect se dezvoltă mai ales prin alegerea punctului de vedere narativ – întâmplările sunt relatate prin ochii lui Scout Finch, fiica avocatului Atticus Finch din Maycomb, cea care, împreună cu fratele ei Jem și cu prietenul lor plin de imaginație Dill vor fi martorii escaladării tensiunilor comunitare, în momentul în care Atticus va alege să apere un negru, într-un proces de viol. Mai bine de jumătate din roman poate fi citit exclusiv ca o poveste de vacanță despre și pentru cei mici (ceea ce explică popularitatea sa în rândul generațiilor tinere). Abia după jumătatea cărții încep să se atingă explicit subiectele care vor conduce la amorsarea conflictului. Cu toate acestea, Harper Lee se folosește și de aventurile lui Scout, Jem și Dill și, ulterior de evenimentele care se învârt în jurul procesului lui Tom Robinson, negrul acuzat pe nedrept că ar fi violat o femeie albă, pentru a scoate în evidență probleme sociale spinoase cu care se confruntă comunitatea.

Probabil că romanul lui Harper Lee e cunoscut pentru faptul că a adus în discuție, într-un context fierbinte, problema marginalizării persoanelor de culoare și a inegalităților rasiale. Dincolo de asta, Să ucizi o pasăre cântătoare este o poveste cu spectru mai larg, o critică a injustiției și a unor chestiuni ce depășesc segregarea de rasă: o critică a răspunsului violent la violență, o critică a discriminării de gen (femeile nu aveau voie să fie jurați în anii 30), o critică a tiraniei majorității și a intoleranței în general. Harper Lee reușește să își deghizeze toată această baterie de atacuri serioase în revolta inocentă a copiilor lui Atticus, cei care confruntați cu realitățile din Maycomb par să își pună niște întrebări elementare la care adulții nu găsesc ușor răspunsul, mai ales atunci când unii dintre cei mai dezonoranți membri ai comunității sunt privilegiați în fața legii în vreme ce virtuoșii harnici, inocenți suferă din cauza faptului că poartă o altă culoare a pielii. Nu în ultimul rând lucrarea lui Harper Lee, intitulată Să ucizi o pasăre cântătoare este o poveste care trimite metaforic prin titlu dar și prin evenimentele consemnate la necesitatea dar și la limitele pierderii inocenței – pierderea inocenței este un fenomen inevitabil al maturizării, cu toate acestea pierderea capacității de a sesiza inocența (juridică și nu numai) este un simptom care impune reevaluarea fundamentelor unei societăți care se pretinde democratică si justa.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro