În 2013, scriitoarea distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură, Alice Munro, avea doar un singur volum de povestiri tradus în limba română, care, ca de fiecare dată a căpătat popularitate și notorietate și în rândul publicului autohton, după alchimia etichetării cu presitigiosa recompensă. În 2014, când câștigătorul Academiei Suedeze a fost anunțat în persoana lui Patrick Modiano, pe piața din România erau traduse și disponibile doar 2 romane: Dora Bruder (Editura Rao), respectiv În cafeneaua tinereții pierdute (Editura Art) -ulterior, au apărut, suprinzător de repede, încă două romane: unul la Editura Polirom și unul la Editura Humanitas. Justificarea juriului pentru alegerea făcută a fost următoarea: “pentru arta memoriei cu care a evocat cele mai greu de inteles destine si a dezvaluit universul ocupatiei (naziste – n.r.)”. Dora Bruder spune tocmai o asemenea poveste, ilustrativă probabil pentru explicația Academiei, o poveste despre o fetiță evreică ce se pierde în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Franța ocupată. Poate tocmai pentru a nu face cea mai convențională și mai la îndemână alegere, participanții de la Clubul de Lectură din luna octombrie au mizat pe varianta mai provocatoare, a romanului În cafeneaua tinereții pierdute, pentru a descoperi într-o narațiune nu atât de transparentă pentru meritele autorului recunoscute și premiate, virtuțile scriitoricești ale lui Patrick Modiano.

În cafeneaua tinereții pierdute este o poveste despre tinerețe, despre dragoste, despre identitate și căutare de sine, dar mai presus de toate, rămâne o poveste despre Parisul postbelic al secolului trecut, plin de contradicții, o capitală în care tentația nestatorniciei, a unei existențe etern boeme , alimentată de istoria orașului și de efervescența sa culturală se înfruntă, nu neapărat cu șanse de câștig, cu trecerea timpului, imperfecțiunile umane și sentimentul unei insatisfacții cronice. Este o poveste cu oglinzi în care trei personaje gravitând în jurul unei figuri feminine își intersectează destinele și își împărtășesc experiențele în capitala Franței de după cutremurul cultural șaizecist. Narațiunea e centrată în jurul controversatei Jacqueline, alias Louki, o tânără pariziană nestatornică și e relatată retrospectiv, prin amintirile celor trei protagoniști masculini: un liceean timid, pasiv, vrăjit de femeia seducătoare care traversează întreaga poveste, detectivul particular care e angajat să o găsească și să o urmărească pe Louki, respectiv iubitul imatur ce își trăiește dragostea într-o derivă existențială perpetuă.

Jacqueline , fiica unei femei cu profesii în domeniul entertainmentului pare de mică dominată de un apetit pentru necunoscut, pentru experiențe inedite. O adoratoare a plimbărilor prin Paris (încă din copilarie e ridicată de poliție de pe străzi pentru vagabondaj minor), visând la peisajele din filmele din alte țări, Jacqueline este o eternă căutătoare și călătoare prin viaț㠖 drumul și dinamica sa par a fi reperele importante, si nu destinatia - tot ce devine statornic se învechește, plictisește și mortifică. De aceea ea nu ezită să își asume identități false, să se împrietenească cu o colegă care o familiarizează cu paradisurile artificiale ale alcoolului și cocainei și mai ales să traăiască acea stare de beție pe care nici licorile din pahare și nici zăpada prizată pe nas nu o pot oferi: despărțirile de familiar și o nouă plonjare în nefamiliar, în acea metaforică și plină de potențial inimă a verii unde orologiul marchează o oră unică: amiaza.

Înarmată cu un astfel de apetit existențial care este în mod iluzoriu și tranzitor echilibrat de asumarea unui mariaj inspid cu un funcționar mult mai în vârstă ca ea, Louki își găsește zona de confort doar în acel perimetru al Parisului plin de posibilități: așa numita zona neutr㠖 zona cafenelelor, capitala boemilor, a celor trăind în umbra artelor și literaturii, a celor care sifdează convențiile, fug de realitățile vieții cotidiene și se protejează de speranțele spulberate, de stratificarea socială care domină societatea pariziană. Dar chiar și acest spațiu care adună și încapsulează o lume aparent suspendată în timp, un spațiu care se dovedește o fragilă conservă a unei eternități minore nu va fi ocolit de dinamica urbană, de schimbările sociale și mai ales de îmbătrânire, așa cum vor evoca amintirile personajelor masculine care funcționează ca o oglindă în care se reflectă destinul lui Louki. Fără să fie perfect lămuritor, păstrând un mister similar cu al întregii epoci și atmosfere răspândită în Cafe Conde și în împrejurimi, gestul final al lui Louki pare să fie fundat pe dureroasa impresie că orice călătorie nu poate să dureze la infinit și că orice eternitate visată de muritori își găsește în cele din urmă sfârșitul.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro