Mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam, cu toate că eu nu mă dau în vânt după povești scurte / eseuri (nu-mi aduc aminte să mai fi citit vreo colecție de eseuri, totuși; povești scurte da, eseuri nu). Cel mai mult mi-a plăcut umorul autorului, cu care mi-a smuls mai mult decât „un surâs” și m-a convins de talentul său, așa cum ne spune că-și propune în „Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri” (unul dintre preferatele mele). RECOMAND!

Sinopsisul m-a dus cu gândul la altă direcție pentru poveste, dar ce a creat Blake Crouch este pur și simplu... UAU! Este o carte care trebuie citită cu multă atenție, care necesită reveniri asupra anumitor pasaje. Recunosc, la un moment dat pierdusem șirul cronologiilor în care se află personajele, iar fragmentele de fizică cuantică m-au depășit complet (nu sunt multe). Ce am apreciat cel mai mult la cartea aceasta este mingea la fileu pe care Blake Crouch ne-o ridică, din nou, referitor la cursul vieții noastre. Șansa unui do-over. RECOMAND!

O carte care nu m-a dezamăgit, deși era să mă enerveze un pic, doarece lua pe alocuri ton de wikipedia și mă făcea să mă simt proastă. Cartea abundă în istoria artei, numeroase referințe culturale, unele mai mult sau mai puțin interesante, dar per total mi-a plăcut foarte mult acțiunea. A fost o lectură antrenantă, m-a ținut în priză, mi-a plăcut toată acea fugă prin Florența, toate locațiile și pasajele secrete. Un citat care m-a impresionat și care mă va bântui ceva vreme: “Cele mai întunecate cotloane ale iadului sunt rezervate pentru cei care își păstrează neutralitatea în vremuri de criză morală.”

Să vorbim despre Lada, alias Doamna Țepeș. Am fost ferm convinsă că autoarea va merge până la capăt cu acest personaj și a făcut-o. Scenele pe care toți le-au gasit șocante (orânduirea de oameni trași în țeapă, supriza otomanilor când ajung la Târgoviște, lupta cu oamenii lui Matei) mie mi-au plăcut la nebunie. Autoarea a portretizat un om (nu o femeie, nu un bărbat, UN OM) capabil să facă orice pentru țara lui. Un alt lucru asupra căruia vreau să atrag atenția este modul cum a fost redată tema homosexualității în această serie. În volumul 2 Naziră explică foarte frumos cum Dumnezeu este mult mai mare decât putem noi cuprinde. Cu alte cuvinte este o celebrare a iubirii, indiferent că ești bărbat sau femeie și alegi să iubești tot un bărbat, sau tot o femeie. Mi-a plăcut mult explicația. Se reia și în volumul 3.

„Acum mă înalț” (putem aprecia două minute acest titlu superb și acea copertă fabuloasă, lucru care se aplică și primului volum) e o carte din care am învățat mai multă istorie decât în 12 ani de școală. De la o autoare străină! Volumul acesta mi-a întrecut toate așteptările. Lada mi-a întrecut toate așteptările! Va rămâne ca unul dintre cele mai badass personaje feminine despre care am citit vreodată. Dacă ar fi să fac un fel de analiză pe text, ceea ce m-a impresionat cel mai tare este personalitatea și motivația Ladei. Spre deosebire de Mehmed, ea vrea Valahia nu numai pentru că este a ei prin moștenire (indirectă), ci și pentru a da poporului ei o țară independentă, în care să poată trăi decent, și în care să nu se mai supună nimănui. Dorința lui Mehmed de a cuceri Constantinopolul e mai mult o toană încurajată de niște concepții religioase („dorința Profetului”). Evoluția lui Radu este cu suișuri și coborâșuri. În primul volum devine dintr-un smiorcăit un tip care știe să se folosească de carisma sa. În volumul ăsta, trimis ca spion la Constantinopol, m-aș fi așteptat să deschidă ochii și să realizeze că visul lui Mehmed e ceva capricios, și că este folosit de către sultan.

Nu prea îmi place procedeul acesta pe care l-a ales Emily Bronte pentru a reda povestea, prin prisma poveștii slujitoarei, iar apoi prin prisma lui Lockwood. Un narator omniprezent și omniscient cred că ar fi fost alegerea perfectă, deoarece o perspectivă subiectivă ar fi știrbit considerabil din complexitatea celorlalte personaje care n-ar fi avut norocul să prezinte povestea. Simt că lipsesc multe părți din evoluția personajelor, momente la care Nelly chiar nu ar fi avut cum să ia parte, discuții intime și importante, care să ne transpună cu adevărat în pielea personajului. Când povestești despre altcineva, inevitabil aduci o doză de subiectivism și induci celui care ascultă / citește opinia ta cu privire la cele întâmplate. Chiar și așa, mi-a plăcut enorm povestea, este foarte intensă și bine scrisă. Ador limbajul lui Bronte, cred că este o scriitoare iscusită. Simți că citești un clasic, dar fără sentimentul acela că-ți atârnă o povară pe umeri. Cuvintele se rostogolesc lin, dar intens; e întocmai sentimentul pe care îl ai când te dai pe tobogan. Păcat că este singurul ei roman, după spusele Goodreads. Îmi place că s-a păstrat misterul originii lui Heathcliff, precum și misterul celor trei ani petrecuți nu-se-știe-unde, până la întoarcerea sa. Povestea de dragoste dintre el și Cathy... uf, unde să încep și unde să termin. Cred că circumstanțele au fost de așa natură încât au dus la această conexiune a lor: copilăria dificilă, prezența constantă a celuilalt, lipsa unei educații formale și supravegherii unui adult. Ne lipsesc fragmentele lor de hoinăreală și din spatele ușilor închise. Prin urmare, cumva înțeleg și nu înțeleg această „dragoste” a lor. Cred că termenul potrivit ar fi obsesie sau posesiune.

Povestea este bună, a luat o altă turnură decât m-aș fi așteptat, și cumva bănuiam ce avea să se întâmple la final, dar lecturarea ei mi-a făcut plăcere, a fost o gură de aer proaspăt extrem de revigorantă! Îmi place că abordeaza teme interesante (epilepsia, relațiile interrasiale, homosexualitatea, misoginismul, etc) și că are un vibe de anime de aventuri, pe care îl ador. E cum s-ar zice o poveste de epocă, una neobișnuită, presărată cu mult umor și romantism, romantism pe care l-am adorat, este foarte bine reprezentat, și cred că este printre puținele cărți care reușește să îmbine atât de bine o multitudine de elemente la care nu m-aș fi gândit vreodata să le aduc împreună. Personajele sunt delicioase, dialogul savuros, iar acțiunea nu lipsește. Mi-ar fi plăcut totuși ca partea legată de alchimie să fie ceva mai dezvoltată, și poate că am simțit finalul un pic grăbit. Eram pe la pagina 400 și ceva și aveam impresia că am foi lipsă din carte, nu era posibil ca povestea să se termine așa de curând. Recomand cu drag! „Subtilitatea este o pierdere de vreme. Șansa este mereu de partea celor ușuratici.”

N-am citit eu foarte mult Eliade la viața mea (nu cap coadă, cel puțin, ci mai mult l-am descoperit prin fragmente lungi, din diverse romane, pe care le sorbeam fascinată în liceu, și care acum mă fac nostalgică) dar, zău, că îmi strofoc creierii rău de tot să înțeleg tipul ăsta de femei pe care le-au iubit personajele sale (poate diferite fațete ale autorului, poate doar bărbați inventați de el). Îmi vine să le bat cu papucul peste gură (și cred că asta e o parafrazare din „Maitreyi”, altă femeie care țin minte că m-a enervat cumplit în liceu). Stilul lui Eliade e frumos, încă îmi place, deși parcă îi lipsește un pic din farmecul pe care îl avea pe vremea aceea (15-16 ani). Când am ajuns la finalul romanului, mi-am dat seama că genialitatea lui Eliade, cel puțin în această carte, stă în a reuși să scrie de parcă ar fi două persoane diferite. „Proza” lui Mavrodin e substanțial diferită de „proza” lui Hasnaș. Evident, două persoane nu povestesc în același mod o poveste de dragoste, dar diferența dintre personaje se resimte și la nivel de scriitură. În general, când citesc relatări la persoana I din perspectiva mai multor personaje, ele ajung la un moment dat să se cam suprapună (chiar dacă cele mai multe sunt relatări tip el-ea). Eliade scrie din perspectiva a doi bărbați și o face foarte bine! În fața tehnicii narative, jos pălăria. Deși, a durat ceva până să mă prind că e de fapt o combinație de persoana I cu persoana a III-a. E un roman interesant, nu impresionant, deoarece simt că lipsește ceva, dar recomandabil! Și la final de tot, un pic din geniul lui Eliade: „Pe o femeie care-și subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat.” „În fața hârtiei albe rareori izbutești să rămâi în realitate, să fii sincer...”

Prima experiență cu Holly Black, deși din liceu tot cochetez cu ideea de a citit ceva de la ea. Scriitura ei mă duce cu gândul la basme și îmi aduce aminte de copilărie, mă face nostalgică. Făpturile Văzduhului” este o serie foarte drăguță, nu pot să zic că m-a dat pe spate, simt că îi lipsește ceva, dar recunosc ca am citit cu sufletul la gură primele 2 volume. E ceva în scriitura femeii ăsteia care te ține în priză. Îmi place abordarea cu zânele, e un element despre care aș mai citi cărți. Ce apreciez la Holly Black este abundența descrierilor, denumirile de făpturi magice, descrierea meselor, hainelor, a lumii aceleia în general. Referindu-mă strict la volumul 3 (care mi s-a părut ușor grăbit, mai ales spre final), aici am impresia că s-a insistat nițel prea mult pe descrierea hainelor, când nu erau atât de relevante, dar per total nu m-a deranjat. Ce mi-aș fi dorit mai mult de la volumul acesta și nu numai, este să vedem mai mult din puterile lui Cardan – magia pământului – și cum acestea se răsfrâng și asupra lui Jude, ea fiind soția lui. Cei doi fac un cuplu interesant, cu toate că mi s-a părut bizară dragostea lor și felul cum a început. Din partea lui Cardan pot înțelege de ce, dar din partea lui Jude am avut oarece îndoieli. Repet ce am spus la început, e o serie drăguță, o recomand, nu regret că am citit-o și cu siguranță voi mai citi de la Holly Black (adu mai multe zâne cu coadă, haha)!

Un roman extrem de scurt, simpățicuțel, dacă e să fim generoși. Sincer, mă aștepam să-mi placă mai mult. Inițial am avut impresia că e un soi de jurnal, dar apoi am văzut că de fapt e povestea unei femei, spusă atât prin prisma vocii ei, cât și a oamenilor pe care i-a întâlnit. O scriitură simplă, frumoasă, bogat descriptivă, dar fără a fi încărcată. Tind să cred ca ar fi mult mai apreciată de către cineva care cunoaște Parisul. Abundă de denumiri de locuri, străzi, iar eu am simțit că mă plimb legată la ochi. Romanul are așa un aer nostalgic, de film vechi, titlul este superb (motivul pentru care am cumpărat cartea), și mi-a plăcut foarte mult comparația dintre consumul de substanțe ca fiind un paradis artificial. În rest, comme ci, comme ça. Replica de final a avut potențial. Poate dacă ar fi fost un roman ceva mai dezvoltat, care să însumeze măcar 300 de pagini.

Ca impresie generală: e o cărțulie bună. E greoaie, anevoioasă pe alocuri, chiar plictisitoare și enervantă în anumite capitole, dar per total am reușit să culeg anumite impresii și există destule momente care vor rămâne cu mine o perioadă îndelungată. Dunia e personajul meu preferat. Prima întâlnirea cu ea, prin intermediul scrisorii trimise de Pulheria către Raskolnikov era să mă conducă pe cărări greșite în privința ei. Am apreciat enorm loialitatea față de fratele ei, dar cel mai tare mi-a plăcut caracterul ei ferm. E o femeie cu coloană vertebrală, sigură pe ea, pe care sărăcia nu a frânt-o, iar modul cum i-a dat peste bot lui Lujin a făcut deliciul cărții. Ea și Razumihin fac o pereche pe cinste. Legat de scriitură, pot să zic că limbajul m-a frapat încă de la prima pagină. Fraze destul de lungi, dar frumos construite, jocuri de cuvinte (în două rânduri chiar a fost extrem de amuzant, Dostoievski). Atâta că pe alocuri simt că sunt puse virgule aiurea, de care mă poticneam, și se folosesc o multitudine de puncte de suspensie. Plănuiesc să îl descopăr pe Dostoievski și prin alte cărți („Adolescentul”, la tine mă uit!).

Mult mai bună decât prima, cu toate că nu i-aș da 5 steluțe în cap, poate 4,5, și asta fiindcă din nou simt că universul acesta mergea muuult mai bine explorat. Înțeleg că este povestea lui Wanahomen și a lui Hanani, dar mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Visătorul Sălbatic (cum a ajuns cel care îl folosește drept armă să afle tocmai faptul că poate fi folosit drept armă, care era scopul lui final din moment ce nu putea fi controlat, etc.). Yanassa mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele noi. A fost un adevărat sprijin pentru Hanani și nu a existat niciun moment inconfortabil între cele două, dată fiind relația ei cu Wanahomen. O serie foarte bună, care mi-ar fi plăcut să fie cel puțin trilogie, sau să fi fost ceva mai stufoasă. Un sistem magic ingenios și original, personaje puternice, diversitate culturală, intrigi politice și emoții covârșitoare. N. K. Jemisin e o autoare de la care cu siguranță voi mai citi. Recomand seria Vise întunecate!

O carte mult prea lungă pentru ceea ce servește. Capitolele din perspectiva lui Nikolai mi se par de departe cele mai bune și mai interesante, în special când ajungem (în sfârșit) la partea cu războiul. Capitolele Călugărului și în general partea lui de poveste mi se pare o adăugare de tip fan-service. După cum s-a încheiat trilogia Grisha era cazul să nu întoarcem mortul de la groapă. Capitolele lui Mayu puteau bine mersi să nu existe; nu văd rostul pentru care Leigh ne fură atenția de la un război în plină desfășurare și ne duce în Shu Han unde intrigile politice ale curții regale nu contribuie cu mare brânză la desfășurarea poveștii. Capitolele Ninei m-au cam plictisit; recunosc, pe final m-a surprins întorsătura de situație cu prințul Rasmus. Capitolele Zoyei au fost ok, iar treaba cu dragonul a fost cireașa de pe tort.

Am avut așteptări uriașe, nu o să mint. Are 600 de pagini, și totuși parcă nu s-au întâmplat prea multe. Iar ce s-a întâmplat nu pot să zic că m-a dat pe spate. Mi-a plăcut, nu zic nu, dar a lipsit sentimentul ăla pe care l-am avut cu „Banda celor șase ciori”, când efectiv îmi bătea inima pe pagină. Nikolai e un personaj carismatic rău, numai bun de luat acasă. E fix golden boy , nu ai ce să-i reproșezi. Dar dacă tot s-a numit cartea „Regele cicatricilor”, mi-ar fi plăcut să văd chinul lui ceva mai detaliat, să sufăr cu el pe pagină. Încă nu-mi dau seama ce naiba s-a petrecut în 600 de pagini. Capitolele din perspectiva lui Isaak sunt introduse foarte târziu în carte. Cronologic vorbind, înțeleg de ce autoarea a făcut asta, numai că a rupt așa puțin unitatea poveștii. Noroc ca Leigh e o autoare foarte iscusită, nu are nevoie de prea multe capitole ca să te facă să îndrăgești un personaj, și când ajungi să-l îndrăgești... îți frânge inima.

Nu mi-am putut aduce aminte dacă am citit această carte cap-coadă sau am citit doar fragmente. Chestia asta se întâmpla pe când eram clasa a IX-a. Cert e că aveam întipărite în minte destul de multe momente care să-mi dea de înțeles că nu o citesc pentru prima dată: poreclele profesorilor (în special „Crăcănel”), aruncatul paltonului pe geam, faimosul acrostih cu Tanți, etc. Cred însă ca pe-atunci n-am apucat să citesc finalul, pentru că acum mi-a stârnit o emoție puternică, cum numai o primă lectură ți-o poate da. "– Profesorii ar trebui să se gândească întotdeauna nu numai la materia pe care o predau, ci și la viața de toate zilele a școlarului... Și aici, abia stăpânindu-și emoția, întretăiat: Ar trebui să se gândească întotdeauna ceva mai departe de catedră și de zidurile liceului, să vadă că elevii de azi, mai buni sau mai slabi, sunt eroii de mâine ai țării acesteia, care, prin jertfa lor și-a altora ca ei, înving timpurile. Să se gândească serios că e bine să știe omul și carte, dar și că, atunci când te cheamă țara pe câmpul de onoare, ți se cere dragoste, avânt și spirit de sacrificiu..." Recomand cu căldură!

Cartea aceasta putea fi aproape perfectă dacă ar fi fost scrisă altfel. Ceva i-a lipsit, am simțit proza insuficientă și nu îndeajuns de poetică pentru a face povestea să strălucească. Pe alocuri scriitura părea din topor, cu fraze scurte, banale și plictisitoare. Și apoi răsărea câte o frază care-ți rupea sufletul în două, numai ca să se întoarcă iar pe un făgaș fad. Descrierea războiului mi-a plăcut, a fost destul de antrenantă. Chiar și scena morții lui Patroclu mi s-a părut destul de bine descrisă, cu toate că eu aș fi văzut-o ceva mai dramatică. Înțeleg că există diverse speculații în ceea ce privește relația dintre Ahile și Patroclu, ba că au fost veri, ba iubiți, ba doar prieteni. Nu mă deranjează niciuna dintre variante, dar pentru romanticii incurabili ca subsemnata, versiunea din această carte a conferit o cu totul altă greutate poveștii. Conceptul poate fi, desigur, extins: să iubești pe cineva într-atât de mult și să-l răzbuni, știind că de aici ți se va trage moartea; n-are cum să nu te miște. Chiar mi-au dat lacrimile în ultimile 20-30 de pagini, lucru care se întâmplă rar.

„A fost odată ca niciodată o tăcere care visa să devină cântec, iar apoi te-am găsit pe tine și totul este muzică.” Am vrut să o notez obiectiv, dar când Laini Taylor scrie așa, n-am cum. Efectiv m-a rupt în bucăți. Femeia asta are ceva în condei, a supus cuvintele și acum ne supune pe noi cu ajutorul lor. Acum că am imaginea completă, simt că am citit un basm sadic foarte lung, și totuși foarte scurt. Punctele cheie ale seriei ei sunt scriitura, lumile construite și conflictul în sine: făpturi care posedă abilități magice, care se aciuează într-o lume, deasupra unui oraș pe care îl terorizează, dând naștere unei sumedenii de copii cu abilități magice. Întrebarea cu care rămânem din volumul precedent este: ce s-a întamplat cu acești copii și care era scopul lor? Răspunsul e destul de trist, cu toate că nu este ceva la care m-aș fi așteptat. Referința la seria „Născută din fum și os” este absolut genială. Dacă Laini Taylor nu scrie o serie crossover cred că o vom linșa cu toții! Ca gând de final: nu este o duologie perfectă, dar am citit-o cu foarte multă plăcere și emoție și cu siguranță voi reveni la ea în timp, când mi se va face dor de ceva magic.

Nu se afla în planul meu de lecturi, totuși m-a atras coperta ca un magnet și am decis s-o achiziționez. Coperta e superbă, nota 11/10! E o carte care se citește foarte repede, fără proză pretențioasă, mult dialog adolescentin, ușurel. Povestea de dragoste dintre Jack și Kate este foarte drăguță, iar abordarea bolii rare de care suferă Kate mi s-a părut foarte mișto. Am rămas plăcut surprinsă când am descoperit că autorul chiar a lucrat ca și asistent medical. Și-a fructificat cunoștințele într-o poveste simpatică, fără a romantiza boala și fără a oferi speranțe false. Cartea se încheie într-o notă realistă. Îmi place foarte mult penultimul capitol, mult mai mult decât ultimul. Referința la filmele cu actori de culoare care se termină cu personajele dansând îmi este necunoscută, dar bănuiesc că pentru autor are o simbolistică anume. Probabil de asta eu aș fi eliminat ultimul capitol, dar pot înțelege de ce autorul a ales să încheie cartea în acest mod.

Nu mă așteptam să spună întreaga poveste de viață a lui Maris, dar mi-a plăcut detaliul acesta. Maris e un personaj fain, nu neapărat favoritul meu, fiindcă are momentele ei de ipocrizie. Este prima „parvenită”, așa cum o numește Val-O-Aripă, deoarece ajunge în posesia unor aripi fără să se fi născut într-o familie de zburători. Inițial mi-a plăcut foarte tare strădania ei de a schimba tradiția, lucru pe care l-a și reușit. Ideea că privilegiul din naștere poate fi foarte ușor surclasat de munca și ambiția cuiva care chiar își dorește să exceleze la ceva anume este ceva ce apreciez din tot sufletul și atinge întotdeauna o coardă sensibilă în mine. Un personal foarte puternic și bine construit mi s-a părut Coll. Foarte devreme în text el a afirmat: „N-o să faceți din mine nimic din ce nu vreau să fiu.”, lucru care s-a și întâmplat. Coll este un privilegiat care își reneagă privilegiul, deoarece nu crede în a urma o cale anume doar pentru că așa au făcut cei de dinaintea lui. Val-O-Aripă este clar preferatul meu. Este zvăpăiat, impertinent, dar totuși foarte talentat în ale zborului. Cu toate că e chestionabilă motivația lui de a obține aripile, un fel de „dacă pot, de ce să nu le am?”, ceva la el m-a atras și m-a făcut să țin cu el. Recomand!

O carte foarte interesantă, care mi-a readus încrederea în colecția „Raftul Denisei”. Aflăm abia în ultimele pagini de ce Konrad Lang, un bărbat cu Alzheimer este „periculos” pentru familia Koch, cea care îl are în grijă. Am bănuit cu câteva pagini în avans despre ce ar putea fi vorba și chiar am ghicit, dar nu a știrbit deloc farmecul deznodământului. Am empatizat cu Konrad și chiar am sperat să i se facă dreptate într-un fel, dar îmi place și cum a ales autorul să încheie povestea. Proza e frumoasă, elegantă, autorul nu plictisește cu detalii irelevante, nici chiar când medicii se avântă să descrie boala în termeni de specialitate. Recomand! P.S. Cred că are una dintre cele mai bune propoziții de început pentru o carte, din câte am citit: "Când reveni, Konrad Lang găsi totul în flăcări; totul - în afara lemnelor din cămin."

E o carte drăguță, feministă, pe ideea de girl power, prietenie între femei, etc. Îmi place lupta lui Felicity de a răzbate într-o lume a bărbaților, faptul că nu se mulțumește cu ceea ce societatea acelor vremuri consideră că i se cuvine unei femei. Faptul că în final obține ceea ce-și dorește, numai că într-o altă formă față de cea așteptată de ea îi conferă foarte mult realism, lucru care mi-a plăcut. Mi se pare totuși că vârsta ei m-a împiedicat să rezonez cu ea. Vocea ei în carte este cea a unei femei mature, numai că ea e doar o copilă. Înțeleg că atunci erau alte vremuri, până și căsătoria avea loc foarte devreme (chiar și Johanna e numită „femeie”, chit că pentru mine e doar o copilă), numai că uneori îmi aminteam de vârsta ei reală și tot discursul ei semăna cu unul al unei adolescente dramatice. Partea fantasy a poveștii nu m-a dat pe spate, mi s-a părut prea puțin dezvoltată și nu în direcția în care mi-aș fi dorit eu. Folosirea acestor creaturi mi s-a părut fâsâită, deloc palpitantă. Pentru 400 de pagini ai zice că e suficient spațiu pentru acțiune, dar eu mi-am dorit mult mai mult. Referitor la partea feministă a cărții, înțeleg punctul de vedere al lui Felicity și sunt parțial de acord cu ea, însă mi-aș fi dorit să existe și câțiva bărbați pe care să-i prezinte într-o lumină favorabilă, care să facă echipă cu ea/ele în atingerea obiectivelor. Uneori am impresia că feminismul vrea să dea de pământ cu toți bărbații și să-i bage pe toți în aceeași categorie, chestie care mi se pare nedreaptă. Alexander Platt a avut o scânteie în acest sens, numai că ulterior s-a dovedit a fi altcineva.

Al treilea volum din serie păstrează umorul cu care m-a obișnuit deja Camilleri. N-am crezut că pot găsi atâta amuzament într-o carte. Mi-a plăcut referința la Eugen Ionescu în ceea ce privește conversațiile absurde ale lui Catarella. N-am făcut asta în volumele precedente, dar aș dori să felicit traducătorul (Emanuel Botezatu) pentru frazele și cuvintele alese ca să redea întocmai acest dialect bizar, încurcat, dar totodată fascinant. Am citit un picuț dintr-o versiune în engleză și pur și simplu nu are același farmec. Deci ori mă apuc să învăț italiana, ori sper că se vor continua traducerile seriei, ori... călătoria mea cu Camilleri va fi una foarte scurtă. Ceea ce e păcat, fiindcă aș vrea să citesc despre ultimul caz al comisarului Montalbano, aș vrea să văd cum arată sfârșitul său de carieră, în ce stadiu a ajuns relația cu Livia, etc. Ce-mi place deosebit de mult este faptul ca până acum ni se readuc aminte și celelalte cazuri pe care le-a rezolvat comisarul, prin urmare noi îl urmărim pe comisar de-a lungul carierei sale (care va fi una lungă, bănuiesc). Simt că asist la creșterea și dezvoltarea unui om, ca un zeu care stă pe margine și privește, și mi-ar părea tare rău să nu apuc finalul. Ce mi-ar mai fi plăcut la modul general, ar fi fost o hartă. Am fost uimită să văd că Vigata nu există, de fapt, în Sicilia, ca multe alte locuri, de altfel. Deci cred că mergea o hartă, ca să vedem și noi pe unde se deplasează Montalbano. A fost cea mai interesantă din serie, de până acum, și deși nu m-a prea convins pe mine schema pe care a pus-o Montalbano la cale pentru cei de la serviciile secrete (să fim serioși, cred că l-ar fi săltat pe sus și dus ar fi fost în realitate), de „humorul” artei mă voi preface că e credibilă. Scena de final a fost emoționantă, deși tristă și destul de pertinentă. Poate părea crudă, dar un pic de tot cred că am empatizat cu Montalbano. Nu știm foarte multe despre copilăria lui, despre familie, abia în volumul ăsta aflăm câte ceva relevant, și tocmai de aceea vreau să repet: mi-ar plăcea tare mult, într-un fel sau altul, să-i dau de capăt seriei ăsteia și să văd cum se termină.

Este a doua carte (din serie) a lui Andrea Camilleri pe care o citesc. Cu părere de rău și total întâmplător am aflat că autorul a trecut în neființă la finalul anului trecut. Ne-au rămas însă textele sale, care sunt un adevărat deliciu. N-aș putea spune că am o cultură vastă în ceea ce privește acest gen de romane, anume mister / crimă / polițienești / etc., dar ce pot să zic e că Andrea Camilleri are o voce distinctă. Are un aer aparte față de veșnicele seriale americane care abordează misterul și crima. Ce aduce nou acest autor: - limbajul arhaic al personajelor, care la început te poate enerva până îi prinzi gustul. Ca să fac o paranteză, există un show de televiziune difuzat pe Prima TV, intitulat „Trăsniții”, pe care l-am urmărit în câteva dăți împreună cu bunica mea. Felul în care vorbește personajul „Chiorete” (polițist, de altfel) din acest show este exact felul cum vorbec personajele în carte. Îmi aduc aminte că în prima carte, nefiind obișnuită cu așa inflexiuni ale limbii, aproape că m-am enervat, dar acum pur și simplu ador felul ăsta de dialog al personajelor. Textul capătă autenticitate și contribuie la umor, care e următorul punct pe listă. - umorul SA-VU-ROS! De mult n-am mai râs așa la o carte și n-am crezut nicicând că expresia „bou cu țâțe” ar putea fi atât de amuzantă. Ca în cazul unei glume, pe care o repeți de prea multe ori și își pierde din farmec, am crezut că la fel se va întâmpla și cu expresia asta, dar Montalbano o scoate pe nepusă masă din arsenal în contexte cum nu se poate mai potrivite. Pe urmă, gluma cu „kaghebe” și felul cum îi pocește numele respectivului... absolut spumos! - acțiunea care are loc în Sicilia dă un aer cu totul aparte poveștii. Seria asta e numai bună s-o citești vara, tolănit afară, la umbra unui copac sau undeva pe plajă. Îmi place mult cum descrie locurile, e imposibil să nu-mi imaginez casa lui cu vedere spre mare, în care se duce adesea să înoate. - ador referințele la mâncare, e o chichiță de-a mea. Chit că eu n-aș mânca neapărat toate prostiile de le mănâncă Montalbano și nu cunosc chiar toate felurile de mâncare specifice sicilienilor, îmi plac mult descrierile legate de ce mănâncă el. Unora li s-ar părea detalii inutile, pentru mine fac deliciul! Montalbano e un personaj haios rău, om al legii în toată puterea cuvântului, care luptă din răsputeri contra mafiei și a fărădelegii. Îmi place și critica – dacă pot să o numesc așa – adusă mediului polițienesc: colegii incompetenți, cârtițele infiltrate, reformarea unor mafioți în oameni ai legii. Cred că e de prisos să mă avânt într-un comentariu cu tentă politică, lumea e conștientă de corupția existentă și la ora actuală (ăsta e un roman din ’94!!!). Detaliul care îmi place cel mai mult este cel legat de numele lui, pe care am înțeles că autorul l-ar fi preluat de la numele scriitorului Manuel Vázquez Montalbán. Andrea Camilleri scrie foarte bine, nu se pierde în cine știe de detalii inutile. E aproape tranșant, la obiect, dar într-un mod plăcut. Textul curge fluid. Aștept cu nerăbdare următoarea carte din serie. Primește rating maxim pentru umor, în special pentru fragmentul (mai mult inteligent decât amuzant) despre „boala venerică”. O carte simpatică rău, pe care o recomand!

O cărticică ciudată, despre care aș fi putut să jur că este scrisă de cineva din Japonia, chiar și fără să fi văzut autoarea. Nu se compară cu Haruki Murakami (singurul autor citit de mine), însă simțeam ceva anume în premisa cărții și printre rândurile ei, care mă ducea cu gândul la Japonia. Cartea e… pfui, ciudată rău! Nu pot să zic nici că mi-a plăcut, nici că nu mi-a plăcut. Dacă ar fi să o rezum așa în câteva cuvinte, este despre “ce se întâmplă când ai o mamă autoritară, trăiești într-un mediu conservator și dai pentru prima dată de un bărbat”. Deși povestea este scrisă la persoana I, jur că nu am putut s-o înțeleg deloc pe Mari, motivele pentru care s-ar fi complăcut într-o astfel de situație, cu un individ care are 50 de ani în plus față de ea!!! Înțeleg că autoarea poate a vrut să ducă perversiunea și fetișimul la un cu totul alt nivel, dar parcă a spart barierele bunului simț și ale sănătății mintale. Cumva cartea e captivantă, la modul că scoate din tine acea partea perversă care moare să vadă până unde ar putea să se întindă imaginația cuiva, însă partea mea perversă nu a fost chiar foarte încântată, pentru că oricât aș încerca să fiu de deschisă la minte, plăcerea sexuală derivată din violență este pur și simplu ceva care mă scârbește; iar masochismul în această carte este destul de grotesc. O cărticică bună de citit într-o zi în care n-ai ce face, dar nu pot să zic ca m-a impresioant. Este decentă. Este o recomandare cu semnul întrebării, poate pentru cei care vor să vadă ce le mai coace mintea japonezilor.

Nu mi se pare ca Alexandre Dumas-fiul ar fi un prozator excelent. Înțeleg că a fost și dramaturg, și deși eu n-am citit prea mult teatru la viața mea și nu sunt o fină cunoscătoare a genului, mie îmi transpare din romanul acesta că e înclinat spre astfel de scriere. Felul cum sunt construite dialogul și narațiunea îmi sugerează, țipă chiar „piesă de teatru”. A fost prea telegrafic și n-am putut empatiza foarte bine cu personajele, nu le-am trăit emoțiile. Practic aproape că nu mi-a păsat. Începutul are tentă eseistică, în care autorul pare că vrea cu tot dinadinsul să se justifice și să mă convingă de ceva anume. De altfel, pe parcursul textului au existat momente când mi s-a părut că divaghează mult și că ridică prostituția de lux la un cu totul alt nivel decât ceea ce este de fapt: prostituție. A devenit un fel de avocat (necerut de nimeni) al curtezanelor. În ceea ce privește limbajul mi s-a părut inferior lui Dostoievski, la fel și lui Soulier, și dacă mă ține bine memoria, cred că și Guy de Maupassant a scris mult mai mișto în „Bel-ami”. Nu mi-a plăcut procedeul cu naratorul-confident, mi s-a părut un fel de struțo-cămilă. Până a început Armand să-și povestească efectiv idila cu Marguerite m-am cam plictisit. Practic, lui Armand îi pică cu troc o muiere cu care se culcă aproape tot Parisul și el numește asta dragoste. Ca să nu mai zic că e practic doar atracție fizică, nicidecum vreo interacțiune care să justifice îndrăgosteala. Mie îmi pare doar obsesie din partea lui Armand. Nici pentru Marguerite n-aș băga mâna în foc că îl iubește, în ciuda sacrificiului ei. Viața lor a pornit pe picior greșit și s-a terminat cum nu se poate mai urât, din cauza lipsei de comunicare și a unei schimbări tardive de comportament. Nu mi se pare dragoste ce au avut ei doi, doar o atracție fizică foarte puternică, concretizată prin întreținerea unei relații sexuale. N-aș vrea să fac comentariu pe text, altfel aș scrie un roman întreg despre fiecare decizie și replică de-a lor. Replicile lui Prudence sunt singurele raționale și la obiect. Ea pare singurul personaj care vede realitatea întocmai. O carte ok-iuță, dar nimic mai mult.

Din punctul meu de vedere, cele trei cărți ale trilogiei au o continuitate neomogenă, au atmosfere prea diferite. Piese ale aceluiași puzzle, doar că de mărimi diferite. Îmi place ideea de bază: Pământul, o entitate vie, pe care oamenii încearcă să o exploateze, dar care se întoarce împotriva lor și încearcă să se răzbune. Nu zic că autoarea ar fi trebuit să ne dea mură-n gură povestea, dar mi-ar fi plăcut să existe ceva mai multă liniaritate. Ping-pong-ul ăsta trecut-prezent m-a bulversat și cert e că dacă mi-ar da cineva un test fulger acum despre seria asta s-ar putea să mă fac de rușine. M-aș bâlbâi încercând să explic cu subiect și predicat care-i treaba cu ea (asta dacă ar fi să pătrundem în profunzimile ei). Pentru gustul meu, se putea merge în altă direcție, cu ceva mai multă acțiune, dar per total sunt mulțumită de această lectură. Este o serie bună, este bine scrisă, are concepte faine, are personaje faine. Recomand!

Mi-a luat prea mult ca să termin cartea aceasta, iar citirea ei fragmentată m-a rupt și m-a înstrăinat foarte mult de ea. N-a ajutat prea mult nici faptul ca mi mi s-a părut destul de statică, parcă bătea pasul pe loc și nu se întâmpla mare lucru. Abia spre final lucrurile s-au mai înviorat. Un volum filler, din păcate, se trântește multă informație, apar și mai multe întrebări fără răspuns. Încă este o serie bună, numai că volumul acesta nu a fost chiar pe măsura așteptărilor.

Scriitoarea abordează multe aspecte care privesc lumea reală direct: multirasialitatea, spectrul sexualității (chiar un pic al abuzului sexual și al pedofiliei), relația noastră cu planeta și modul cum (n-)avem grijă de ea. Poate că într-un viitor nu foarte îndepărtat ne-ar putea paște aceeași soartă. Cartea asta mi se pare importantă nu doar pentru ideea incredibilă și modul cum a scris-o, dar și pentru faptul că abordează ceva atât de real și de prezent în viața noastră de zi cu zi. Nu de multe ori îmi spun că noi, oamenii, chiar suntem cancerul acestei planete și că va veni ziua când îi vom întâmpina furia. Aștept cu nerăbdare să văd care este picătura care a umplut paharul în universul lui N. K. Jemisin. Recomand, recomand, recomand!

Nu știu de ce zic recenziile multora că tizul meu e deprimant, s-a transformat lumea într-un spital de nebuni? Ca primă impresie: nu e rău. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut, doar că nu este genul meu de lectură. Culegerile astea de aforisme/gânduri/fragmente/etc. mă obligă să mă fragmentez în mii de bucăți și să-mi pierd interesul la un moment dat. Evident, sunt multe fragmente care mi-au plăcut enorm, taie în carne vie și au ecou în mine, dar sunt și pagini întregi pe care le-am citit ca pe o corvoadă; și asta pentru că sunt multe referințe pe care nu le cunosc, plus gânduri ale lui Cioran pe care nu pe pot pricepe sau care mă lasă rece. Un pic din geniul lui Cioran: „Când refuzi lirismul, e un chin să înnegreşti o pagină: la ce bun să scrii ca să spui exact ceea ce aveai de spus?” „Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.” „Nu creezi o operă fără să te legi de ea, fără să-i devii sclav. Să scrii reprezintă acţiunea cea mai puţin ascetică din câte există.” „E greu de ştiut la ce face apel în noi muzica; ce este sigur e că ajunge într-o zonă atât de profundă, încât însăşi nebunia n-ar putea să pătrundă până acolo.”

Îmi este foarte greu să vorbesc despre această carte, dar voi încerca să-mi dau silința. Este un roman în 4 volume, care însumează undeva la peste 1000+ pagini, dar într-un format destul de prietenos, ceva stil carte de buzunar. Cumva, nu-i nici mult, dar nici puțin. Ca fir narativ, dacă se poate pune problema de așa ceva, îl avem pe baronul Armand de Luizzi, care avându-l ca și companion și „slugă” pe însuși Diavolul, află poveștile de viață și secretele cele mai bine ascunse ale oamenilor pe care îi întâlnește de-a lungul călătoriei sale. O călătorie care durează 10 ani și la al cărei final trebui să aleagă lucrul care semnifică fericirea, astfel încât Diavolul să nu îi fure sufletul. De ce? Ei asta rămâne de aflat pentru cei suficient de curioși ca să citească. Ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că Diavolul, vocea cea mai complexă și interesantă din toată literatura citită de mine, este un fin observator al societății și comentează faptele și situațiile pe care Luizzi este tentat să le trateze cu superficialitate. Pe scurt, a fost o lectură epuizantă, dar genul de epuizare plăcută, care rămâne cu tine într-un colț al minții și care te face să-ți pui constant întrebări și să chestionezi ceea ce știi. Diavolul spune că „trebuie să suporți viața înainte s-o judeci, și să mergi înainte să-ți alegi drumul”. Și totuși, ce-o fi oare fericirea?

„Jumătate de rege” este o carte care mi-a plăcut foarte mult. Premisa suna interesant, nu ceva care să mă dea pe spate, dar ceva destul de convingător cât să mă facă să citesc. Nu știu la ce mă așteptam când am început să citesc, dar am dat peste o poveste faină, despre prietenie și trădare. Personajul principal, prințul Yarvi, a ajuns să mi se strecoare pe sub piele fără să-mi dau seama. Autorul l-a descris ca fiind „schilod”, și oricât am recitit pasajele descriptive despre mâna lui, tot n-am reușit să-mi imaginez cam cum are putea să arate. Ce mi-a plăcut cel mai tare este că întocmai ca Tyrion Lannister, își folosește intelectul și șiretenia pentru a reuși într-o lume în care a fi un bărbat adevărat, echivalează cu forța brută. Yarvi demonstrează că o minte ascuțită este la fel de valoroasă precum abilitatea de a mânui sabia, de ce nu, poate chair mai valoroasă. După gusturile mele în materie de lectură, îi lipsește un anume zvâc, pentru că nu m-a ținut cu sufletul la gură, dar este o carte foarte bună și o recomand cu mare drag! Aștept cu nerăbdare volumele următoare!