Un roman despre memorie, pierdere și regăsire. M-a făcut să reflectez la ce înseamnă să crești în absența părinților și la cât de subtilă poate fi dragostea tăcută.

„Propria ta poveste este doar una singură față de a restului viețuitoarelor! Și poate nu cea mai importantă! Nu sinele este lucrul cel mai de seamă!”

Dar... atunci când începi să-ți scrii memoriile intri într-o stare de orfan! Doza de subiectivism de altădată dispare puțin câte puțin și revezi cu totul altfel momentele neînțelese atunci, lăsate la o parte din cauza aroganței strict adolescentine... De-abia acum realizezi adevăratele puncte de inflexiune ale existenței tale, momentele care ți-au schimbat destinul asemenea schimbătoarelor de cale, macazelor de pe cale ferată!

Uneori îți apar imagini îmbogățite de simboluri ale experienței (vezi acea secvență aproape de ireal în care statuile ascunse la subsolul hotelului pentru a nu fi deteriorate așteaptă răbdătoare la rând pentru a urca în liftul de persoane! Pentru a reveni la viața din muzee! Sau când povestirea se derulează parcă pe muzica lui Charles Aznavour cu nemuritorul „Hier encore...”

Războaiele modifică existențele aruncându-le în dimensiuni paralele, aproape fără nici o legătură cu cele inițiale, pentru ca mai apoi să fie imposibilă revenirea!

Și, o concluzie a „Pacientului englez”: Războaiele sunt inutile pentru că nu se termină niciodată!