Încă un roman scris într-o manieră asemănătoare cu a unui pictor de acuarele! În creația sa, Lackberg ne dezvăluie viața care palpită într-o secție de poliție. Și aici, prozaicul evenimentelor ne este înfățișat în aceeași manieră în care contururile nu sunt bine delimitate, culorile alunecă una în cealaltă, viața din secția de poliție se prelungește în afara programului și în familiile personajelor, care la rândul ei se transmite și în cea a celorlalte familii din comunitate. Până și evenimentele se întrepătrund unele în altele, de la un accident tragic soldat cu dispariția unui copil la supraviețuirea altor doi copii gemeni, de la consum accidental de droguri la crima organizată, de la violența domestică până la maltratarea viselor și naufragierea în nebunie. La un moment dat, totul devine un amestec obositor! Dar nu așa este viața?! Iar eu nu sunt acel pictor care cu penița subțire înmuiată în tuș delimitează culorile...

Când apar probleme într-o comunitate mică în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, întotdeauna de vină este altcineva! Altfel nu se poate! Iar dacă în urma unui dezastru umanitar aproape de comunitate apare comunitatea refugiaților, vinile sunt în mod obligatoriu ale acestora din urmă! Însă... Însă uneori suntem forțați, prin natura împrejurărilor, se devenim empatici, să trăim lucrurile prin prisma celorlalți! Este foarte greu de înțeles alt mod de a fi! Să nu ne grăbim niciodată să facem acuzații! Nici împotriva celor cu alt mod de viață, nici împotriva celor cu deficiențe mintale sau cu comportament deviant! Fără prejudecăți, fără certitudini, deoarece orișicând le putem lua locul...

Da! Am avut perfectă dreptate când am afirmat într-o recenzie la „Ultimul cadru” al aceluiași S.J. Watson că atunci când vezi un film înainte, pierzi ceva din atmosfera pe care vrea să o reliefeze scriitorul! Iar acum, când am citit „Înainte să adorm” după ce am văzut filmul, am privit povestea cu totul și cu totul alți ochi! Dacă inițial am fost revoltat de manipularea Christinei neînțelegând decât aspectul obsesiv al personajului masculin (alegeți dumneavoastră care, doar după ce citiți cartea!), acum am întrezărit și altceva! O iubire pătimașă care te devorează constant! O iubire fără... dragoste, fără generozitatea aceea care te face să oferi din fericirea ta și celuilalt de lângă tine! O iubire egoistă, dusă până la extrem care îți pervertește sufletul! O transformare patologică!

Chiar dacă nu am citit începutul trilogiei Trei secunde, Trei minute, Trei ore, mă refer la Trei secunde, ceea ce m-a frapat din nou, a fost pur și simplu, „realitatea” narațiunii! Atât de oribil este adevărul zilelor noastre! Pentru că Trei ore este, dacă ar fi să ne referim procentual, peste 75% realitate! Iar pentru un Thriller e ceva uimitor! Și tocmai acest procent te face să urmărești cu aviditate ce se întâmplă! Pentru că se întâmplă în orice loc din lume, inclusiv în așa-zisul confort din proximitatea noastră! Tulburător!

Da! Se poate spune că este foarte asemănătoare cu „mititeii” lui Agatha Christie! Dar, pe lângă faptul că e plină de noțiuni de tehnologia informațiilor (în care era să-mi prind urechile!), mai are ceva inedit! Ceva care m-a făcut să „devorez” efectiv cartea! Niciodată nu am mai întâlnit așa ceva la nici un scriitor! Să lăsăm la o parte ideea de a fi „în mintea criminalului”! Este vorba de incredibilul duel între criminal și victimă sau... între victimă și criminal, un duel asemănător unei coride, al unei înfruntări a unor boxeri pentru titlul mondial sau al unei înfruntări de onoare de altă dată! Întotdeauna, când avem în față un roman, un film, etc, avem și un personaj favorit! Cineva care ne seamănă sau are trăsături pozitive, moralizatoare, nu știu, dar întotdeauna cineva este simpatia noastră și alături de el trăim înfrigurați evenimentele! De data asta, Duelul ne transferă simpatia când la un personaj când la celălalt, funcție de circumstanțe! Câteodată... atenuante!

Atât de tulburătoare, încât de multe ori pierzi esența realității! La un moment dat nu am mai putut urmări șirul povestirii, amețit de nume de personaje care parcă se diluau unul în altul, de imagini de atunci și acum, de sentimente nedefinite marcate permanent de întrebarea „Cine sunt?!” Încăpățânat, am rezistat până la final până când totul mi s-a revelat dintr-o dată extrem de clar: astfel se simte un adolescent ce de-abia se confruntă cu viața reală, călăuzit spre neant de personaje malefice! Iar abuzul fizic, dependența de droguri, groaza permanentă, nu fac decât să amplifice în cititor disconfortul de a ști că există și un alt fel de viață... Dacă poate fi numită viață! Am văzut ecranizarea „Înainte să adorm” al aceluiași autor! Trebuie să citesc și cartea! Sunt atât de multe lucruri care nu pot fi explicate prin viziunea altora...

Sunt un împătimit al poveștilor! Mister, aventură, suspans! Dar a nu știu câta oară Ruth Ware mi-a arătat altceva, ceva ce am descoperit în scrierile ei ca o constantă: atmosfera! O atmosferă cu minuțiozitate descrisă, un aer de englezism adevărat, parcă într-un fel aristocratic, extrem de îngrijit, spre deosebire de scrierile autorilor de literatură americană! E tot engleză, nu?! Dar mult mai delicată, mai fină, mai cultivată! Chiar și în expunerea de banalități de zi cu zi, îți poți da seama că încă nu este totul contaminat de americanism! Aceleași cuvinte, altă atmosferă! Poveștile lui Stephen King îți lasă întotdeauna în urmă gustul puțin amar al adrenalinei fermentate, pe când cele ale lui Ruth au altă dulceață, mai umană parcă, mai aproape de dualismul material-visător al oamenilor! Iar dacă o poveste este spusă crescând treptat suspansul, este tulburător de captivantă! Nu, nu faceți greșeala să faceți vreo analogie cu... Rebecca! Este... Ruth Ware!

Nu multe sunt romanele polițiste care fac să rămână ceva în urma lecturii lor. Ruth este plină de măiestrie în abaterea atenției de la acțiunea propriu zisă, la vălmășagul sentimentelor, la acțiunea „din interior”! Ne povestește despre deruta din interior amplificată de fractura din continuumul exterior provocată de o amnezie unde?!, când?! cum?! Iar dacă mintea îți este asaltată de adevăruri de demult care te-au trimis pe o altă cărare a destinului, șocul este halucinant! Încă o dată, Ruth nu scrie romane polițiste! Ruth creează LITERATURĂ!

O... nebunie! O lume paralelă, aceea a fabricanților și a transportatorilor de droguri, cu alte legi, alte reguli ale existenței! O lume în care copiii devin asasini și se mândresc cu asta iar pedepsele nu sunt doar pentru vinovați ci și pentru toată familia lor! O lume care contaminează serviciile de poliție, departamentele antidrog, comisiile interdepartamentale din Statele Unite și care propagă exact ca un tsunami, un climat de neîncredere și de teroare. Și chiar dacă lupți împotriva răului, infiltrat până la cele mai înalte vârfuri ale imperiului producătorilor de droguri, oricând te poți trezi fără nici un sprijin tocmai din partea celor care beneficiază de informațiile tale! Dur! Dar real!

Într-o zi în care eram cu toți absolut aerieni la o oră de fizică, profesoara ne-a spus că ne asemănăm cu studenții la... Oxford! Pentru noi, liceeni pe atunci, comparația a fost deosebit de măgulitoare și instantaneu imaginația ne-a și trimis... acolo! Însă, după o mică pauză în care profesoara a privit ferestrele aburite de răcoarea primăverii timpurii de afară, a șoptit zâmbind ironic „Ceață afară, ceață înăuntru!” Imediat a urmat o explozie de râs și ne-am revenit cu toții! Mi-am adus aminte de asta citind „Crimă la Oxford”! Ruth ne deschide puțin fereastra să putem simți atmosfera complexului secular, dar o dată cu frânturi din viața studențească de acolo, pătrund și efluvii de mister, violență și... neîncredere atât în persoana ta cât și în prietenii din jurul tău! După câteva pagini am încercat să fiu obiectiv și am putut descifra misterul! Serios! Dar... cât de mult m-am putut înșela!

De regulă sunt sceptic referitor la horror, chestii supranaturale, dar mi-am zis „dar... dacă?!” Dacă... ce?! Dacă ar fi posibil, bineînțeles! Și nu știu, dar talentul deosebit cu care a fost scrisă cartea, m-a făcut să n-o las din mână până la sfârșit! De parcă fusesem la rândul meu posedat! M-am dezmeticit cu greu după excesul de adrenalină. Și uite cum se creează dependența! Aștept volumul al doilea din serie! Și totuși... ce-ar fi dacă?!

În Turnul Londrei există un număr de opt corbi care sunt ținuți acolo și protejați din cauza unei legende care spune că atunci când corbii vor părăsi Turnul, regatul va fi cotropit! Martori la o sumedenie de întâmplări misterioase și... tenebroase, ce opt sunt de fapt păzitorii Secretelor! În Penzace, domeniul Trepassen, nu sunt corbi! Sunt doar șase coțofene gălăgioase, fiecare fiind responsabilă de întristare, bucurie, de o fată, de un băiat, de argint sau de aur. Mai există însă și a... șaptea! Mereu în umbra celorlalte, mereu nevăzută, deținătoarea unui Secret întunecat! Iar moștenitoarea în acte a domeniului este aceea care o descoperă! Dar, este adevărata moștenitoare sau o... impostoare?!

Se spune că orice scriitor povestește o întâmplare din realitatea proprie! „Femeia din cabina 10” e o întâmplare proprie! Dar nu poți să-ți dai seama dacă din realitatea scriitorului sau din ceea a personajului! Și aceasta fiindcă (rețineți, nu am folosit „datorită” sau „din cauza”) autoarea ne tulbură și ne pune în situația aceea imposibilă în care nu ești crezut de nimeni! Doar încăpățânarea și tenacitatea ei face ca lucrurile să se devoaleze până la sfârșit! Într-adevăr, o modernă Agatha Christie!

O barieră atât de subțire desparte două lumi... Tulburător de reală, „Baroana” trece prin această barieră înainte și înapoi fără nici un stres, cu o normalitate desăvârșită! „Legal” și „În afara legii”, două noțiuni care își schimbă înțelesul funcție de moment, conjunctură, stare sufletească, educație, două noțiuni rotindu-se într-un vals nesfârșit, fiecare luând locul celeilalte pentru ca imediat să-i cedeze la rândul ei locul... O pulsație continuă, ca o esență a umanității! Și, din cauza aceasta, atât de reală! Sau... datorită ei!

Dacă v-aș povesti despre Jack Reacher (fără al doilea prenume!), v-ați imagina un tip gen Chuck Norris sau Steven Seagal, genul ăla de tipi imbatabili ce ies fără nici o zgârietură din orice conflict! La prima vedere nu ați fi departe! Însă... Lee Child ne spune despre un copil mare care intră într-o mulțime de încurcături din cauza firii lui curioase și generoase în același timp. Și, asemeni lui Tezeu, primind un fir al Ariadnei, îl urmărește până la capăt deslușind tot misterul! Lee Child o spune mult mai bine decât mine! Citiți și... dați-mi dreptate!

O dispariție!... Sau accident!... Sau crimă! Suspectul cel mai apropiat de femeia dispărută... Suspectul cel mai îndepărtat... Suspectul incredibil... Totul într-un carusel de păreri ale unor persoane mai mult sau mai puțin discreditate de „fake- news”! Într-adevăr, diavolul stă ascuns în micile detalii...

Am vrut să văd un film de acțiune. Mi-am făcut popcorn, mi-am pregătit un pahar mare de cola cu gheață și pai, m-am așezat comod în fotoliu și... am închis televizorul! Aceleași filme reluate de nenumărate ori! De pe un raft mi-a zâmbit însă... Reacher! De astă dată desfășura un protocol de colaborare cu CIA, FBI și mai mult, în afara statelor, undeva în zona NATO. O după amiază excelentă, presărată cu multă, multă adrenalină!

Un Reacher într-o continuă mișcare! De parcă nu are timp de contemplații filosofice asupra naturii sau a oamenilor. Totul este strict, exact, ceea ce ne ține cu sufletul la gură fiindcă noi înșine suntem aceia care completăm povestirea cu comparații, hiperbole sau mai știu eu ce! Reacher este un profesionist desăvârșit! Scurt și la obiect! Fără „lălăieli”! Un tip care vine de nicăieri și pleacă spre nicăieri, acum este în Maine rezolvând problema unuia de la FBI corupt, mâine apare în New York în timpul unei pene de curent soluționând un șir de crime de-a lungul unui an! Și alte și alte cazuri la fel de dificile! Un tip extrem de eficient, cu precizie chirurgicală ce creează dependență! Unde oare o să-l întâlnim mâine?!

Dacă în „Bărbatul rătăcit” al aceleiași Jane Harper am simțit din plin apăsarea solitudinii în deșertul fierbinte australian iar gândul m-a dus la secvența monumentală a lui Hitchcock din „La nord prin nord-vest”, o știți, aceea cu întâlnirea la intersecția a două drumuri infernal de rectilinii în mijlocul pustiului, acolo unde totul era încremenit, mai puțin un avion în depărtare care împrăștia insecticide, iar pericolul plutea în aer, de data asta, în „Forța naturii”, Harper mi-a transmis teama aproape de panică a unui decor de pădure sălbatică! Și, cu toate pericolele din pădurea necunoscută ce ne descoperă peisaje de vis, pericolele acestea sunt nimic față de pericolele de lângă noi, dintre noi, aceia care credem că ne cunoaștem foarte bine! O carte adevărată despre relațiile dintre patru femei pe timpul unui team-building, o carte despre autodescoperire!