Cumva mi-a adus aminte de Bukowski, dar altcumva de o simplă viață de om. E un roman plin de subiectivitate și totuși viețile multora se pot regăsi în a lui.

Așteptam să mă întâlnesc iarăși cu Cassia și să aflu ce s-a mai întâmplat cu familia ei și cu Ky. Dar în acest volum nu mai avem parte de a cunoaște ce se întâmplă cu familia protagonistei. Și cu toate că volumul abundă de acțiune și de personaje noi, am avut senzația nu se întâmplă mai nimic. Pe cât de interesant a fost primul volum, acesta a fost plictisitor pe alocuri. Însă am apreciat iarăși poeziile.

Aceasta este o colecție de "dialoguri" în versuri, pe care am citit-o în 2020, în care instanța divină vorbește cu ființa umană. Este o ediție bilingvă, scrisă de o autoare română și mi-au plăcut mai multe dintre dialogurile în franceză deoarece aveau o anume muzicalitate și profunzime pe care le regăseam la un nivel mai scăzut în "varianta" în română

Scrierea lui Mo Yan e reală, crudă, proaspătă. Nu e loc de metafore, acestea se regăsesc deja în viață, în moarte, în semnificații. Fiecare moment al unei făpturi este amplu relatat, societatea chineză a secolului XX și de la începutul secolului nostru este văzută prin detalii, prin mituri, prin tradiții și prin istorie.

Autorul nu a vrut, în romanul său de debut, să creeze un personaj complex care evoluează de la a fi inteligent la a fi prost (asta îmi aduce aminte de Flori pentru Algernon, o carte pe care trebuie să o încercați), ci doar să ducă cititorul într-o călătorie prin lumea pe care o cunoaște, însă să o vadă cu alți ochi. Ochii unui om inteligent suferind că nu este la fel ca ceilalți. Finalul cărții m-a surprins plăcut.

Cartea este frumoasă! De fapt, seria este superbă și nu o spun doar pentru că am citit și volumul doi. Romanul prezintă o lume în care spiridușii (zânele) și oamenii trăiesc în pace, cât de cât. Oamenii se tem de aceste ființe, spun că persoanele ajunse în partea lor de insulă (acțiunea se petrece pe un fel de continent unde sunt toate ținuturile) sunt mâncate sau nu se mai întorc niciodată. Dar Feyre supraviețuiește după ce ucide un Spiriduș. Și va supraviețui mult mai mult timp de acum încolo.

Când am citit în descriere „spiritul lui Emily Dickinson”, am crezut că voi citi o poveste cu fantome. Dragilor, nu veți întâlni în niciun caz așa ceva! Nici măcar colegele ei nu mi s-au părut ciudate, doar aveau personalități aparte. Oricum, cartea mi-a lăsat un gust sec.

Puterea Adelinei crește zilnic, o hrănește atât de mult până când… va începe să se hrănească chiar din ea. Iluziile înșelătoare revin, iar dacă pe parcursul romanului am avut de-a face cu o protagonistă ambițioasă care știe exact ce vrea, în ultimul capitol este doar… confuză. Pentru prima dată, după mult timp, îmi amintește de ea la începutul primului volum, încă de când abia cunoscuse Pumnalele. Este o diferență uriașă pe care o veți observa cu ușurință între Adelina din penultimul capitol, în timpul unor scene epice, și Adelina din ultimul. Fericită? Dezamăgită? Un lucru e sigur: singură.

Am citit cartea în engleză.* Răsturnări de situație, concurență, o întreagă filosofie și mărturisiri. Astfel aș putea rezuma această carte. Iar pentru Rowan și Citra, protagoniștii cărții, va deveni noua lor viață. Fiecare dintre cei doi îl cunosc pe Faraday, un Scythe care ucide după probabilitatea morții în Era Muritoare (Mortal Age). Crede, la fel ca alții asemenea lui, că cei mai potriviți oameni care nu vor să fie Scythe, ar trebui să devină. Și, astfel, îi alege pe ei doi, însă doar unul va deveni Scythe.

Dacă doriți să citiți o carte care să vă dea de gândit, una în care să găsiți orice subiect de interes actual (țin să menționez că este mai potrivită decât știrile de la ora 5), dar și pe care să o citiți relaxați în timp ce vă savurați cafeaua preferată ori ceașca de ceai, luând din când în când o pauză pentru a privi cerul, vă recomand cu drag să o lecturați pe aceasta.

Volumul acesta nu mi s-a părut atât de palpitant ca înainte, însă mi-a plăcut și vi-l recomand și vouă! Și nu am cum să nu împărtășesc următoarea imagine care mi se pare că rezumă perfect familia Young: o mamă schizofrenică, o fată-monstru care e blândă și o soră curajoasă care e prietenă cu un înger.Volumul acesta conține scene epice, una dintre ele mi s-a părut cea mai bună, chiar mai bună decât cele din primul volum. Nu vreau să menționez un spoiler care cuprinde o scenă din sfârșitul cărții, dar vă pot menționa că această scenă constă în frustrarea unei săbii, între o luptă între îngeri și într-un final pe care nimeni nu-l aștepta.

Cartea aceasta am citit-o prin 2016, iar recent am recitit-o deoarece voiam să pătrund din nou în povestea personajelor. Pur și simplu, relația de prietenie (care avansează înspre finalul cărții, dar aceștia nu lasă să se vadă) dintre Raffe și Penryn m-a captivat și am vrut să trec, iarăși, prin aventura lor. „Îngeri căzuți” este un roman care te introduce într-o lume fantastică, dar este o carte ce te face să vezi altfel îngerii? Acele ființe divine care sunt puse mereu într-o lumină bună, excepția fiind această carte? Este o carte care îți arată ce pot face un înger și o fată disperată să-și găsească sora? Acest lucru depinde de voi să-l descoperiți, citind povestea lui Penryn.

Alegerea a rămas, de când am citit-o, cartea aceea pe care o recitesc când nu am chef să lecturez altceva pentru că e ușoară, relaxantă și este așa ca o evadare. Seria este una dintre preferatele mele, în ciuda faptului că este previzibilă și clișeică. Nu am crezut că va fi "genul meu", dar a fost foarte faină. Conține atât scene haioase, cât și dramatice, atât scene simple potrivite genului, comune oricărei cărți de dragoste (+ YA și distopie), însă și suspans și răsturnări de situație, cât și scene puternice. P.S. Celeste... that's my girl.

„O viață în Long Island” de Ann Brashares care spune povestea povestea unei familii… întortocheate, care trece prin puține suișuri și multe coborâșuri. Ultimele 70 de pagini aș spune eu că au fost de efect, au avut nivelul de dramă pe care mi-l doream, m-au ținut în priză, nu aș spune același lucru despre restul romanului. Un element al poveștii care mi-a mai plăcut este Quinn.

Nu vreau să zic că mi-a plăcut, dar nici că nu mi-a plăcut, credeam că va fi altfel, că se va ridica la nivelul pe care-l au și recenziile bune pe care le-am citit, cel puțin ale românilor.

Imaginea pe care o au în vizor animalele după Revoluție, după ce îi alungă pe fermierul Jones și pe oamenii lui este reprezentată de o comunitate bazată pe egalitate, solidaritate, drepturi, libertăți și muncă. Subtil, în timp, lucrurile se schimbă, animalele sunt îndoctrinate cu principii pe care le iau la cunoștință de frică și din datorie, iar totalitarismul este ascuns.

"Nu veți avea ura mea" este o carte foarte frumoasă și tragică, având doar puțin mai mult de 100 de pagini. Însă autorul nu a scris doar o carte, ci o mărturisire dureroasă despre momentele după ce și-a pierdut soția, mama fiului lor, cea mai bună prietenă a sa.

O carte care nu mi s-a părut atât de interesantă precum ideea de la care a pornit este „Cerneală” de Alice Broadway. Consider că autoarea nu a conturat atât de bine firul poveștii și nici pe aceasta în sine, nu spun că nu mi-a plăcut deoarece chiar am lecturat-o cu satisfacție. Cu toate acestea, cred că punctul de plecare a avut mult potențial, filosofia din spatele poveștii de asemenea, stilul ei de a scrie mi-a plăcut, cursiv și profund pe alocuri.

Subiectele abordate sunt actuale, puternice, pline de intensitate, scopul lor e de a te lovi, mai ales că mulți dintre noi, mai mult sau mai puțin, am trecut prin experiențe asemănătoare. Dar nu au avut profunzime, multe dintre lucrări mi s-au părut seci, fără vlagă, erau cuvinte care nu-mi spuneau nimic chiar dacă le înțelegeam.

*Nu am citit această traducere, dar lucrările lui Shakespeare merită oricum citite. Cu următoarea carte ”m-am întors în timp” lecturând „Sonete” de William Shakespeare. Are autorul acesta câteva lucrări… și nu vorbesc doar despre dramaturgie, ci ca poet și-a ales bine meseria. Dragostea lui pentru oameni o exprimă într-un mod neprețuit și într-un fel mă bucur că aventura mea prin lumea lirică de luna aceasta a început cu el… Într-un fel, nu prea. A setat nivelul prea sus. „El pune-n fața artei care minte tiparul frumuseții din morminte…”

Am început luna martie cu vestita carte „Moromeții” (I) de Marin Preda (Cine spune că nu mai cunoaște lumea literatură română? Am auzit tot anul vorbindu-se despre ea.). Nu am prea multe de zis despre ea, fiindcă nu e în niciun caz genul meu de carte, în schimb limbajul (nu vorbim despre amenințările profei de română) m-a făcut să-i mai acord o șansă. E așa autentic, tradițional, plin de înjurături, îl ador. „Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă….”

Ni se sau două persoane: un tânăr ce vrea să se arunce în mare, care are trei posibilități de a muri după gândurile lui, și un artist milionar care doar privește oamenii simpli ce se aruncă fără să-i oprească, până acum. Un prost, lipsit de frumusețe ori de noroc, după părerea sa, trăind în umbra altora și un geniu pictor și sculptor, după părerea publicului. Tânărul se prezintă drept Firelli, căci pentru acest personaj numele nu e important, ci doar cine va deveni cu ajutorul lui Zeus-Peter Lama.

Okay, deci nu vreau să spun că nu mi-a plăcut, poate puțin mai mult decât dau de înțeles. Unul din motivele pentru care, în anii trecuți, nu prea continuam seriile este pentru că mă aștept ca următoarele cărți să fie la fel de palpitante ca primul. Nici nu am așteptări prea mari de la cărți de sine stătătoare. Dar cartea aceasta m-a dezamăgit, doar că nu am vreun motiv anume. Merită să citiți romanul dacă v-a plăcut mult prima carte, dar să nu aveți aceleași așteptări ca ale mele.

Un singur lucru am de spus: cartea nu se compară cu serialul, ecranizarea e mult mai bună. Chiar mă mir cum de serialul a fost atât de diferit, de frumos și de interesant, iar cartea...

Cartea nu are nimic extraordinar, am înțeles ideea, vrea să spună un mesaj despre lumea aceasta nedreaptă, dar Kafka putea să o facă scriind ceva… „logic” (nici că ar fi ceva logic în lumea asta), nu asta.

Înainte să vă dați ochii peste cap (deoarece sunt sigură că ați mai auzit că mulți detestă acest roman), motivul pentru care nu mi-a plăcut nu este misoginismul personajului principal (nu cred că această trăsătură este una definitorie, doar una din multe altele ale unui om ce duce o viață decăzută în ochii societății, adâncindu-se în alcool și în sex, într-o multitudine de gânduri despre femei și în singurătate), ci stilul de a scrie al autorului. Monoton, așa l-aș descrie.

O carte cu o idee care avea potențial, este foarte populară seria din care face parte, iar coperta m-a atras și ea, dar povestea personajelor, felul în care se desfășura acțiunea m-au plictisit de moarte.

Nu aș numi-o „carte frumoasă” sau „o lectură plăcută” deoarece reprezintă o carte de medicină naturistă scrisă de Henry B. Lin, fiind o lucrare chiar interesantă și care prezintă alternativele naturiste chinezești la medicamentele din ziua de azi. Inițial am împrumutat-o de la bibliotecă pentru documentare, dar am ajuns să citesc mult mai mult din ea decât m-aș fi așteptat la început.

"Trei zile la Ierusalim” de Stephane Arfi este un roman de ficțiune nu prea cunoscut, care are nevoie de mai multă recunoaștere. Autorul a ales să scrie în cele 250 de pagini cum și-a imaginat el că tânărul Iosua, ale cărui învățături a pus bazele creștinismului, și-a petrecut cele trei zile în orașul sfânt, zile despre care nu se știe mai nimic în cartea de bază a creștinilor. Este o lectură interesantă, nu am citit-o cu sufletul la gură cum s-ar zice, dar personajul principal are idei care ies din comun, iar autorul prezintă personajele într-o lumină proprie.

„Tinerele Elite” de Marie Lu este o carte palpitantă, primul volum dintr-o serie care vă va trece prin stări diferite, în care antieroina evoluează dintr-o fată neștiutoare într-o ființă de temut. Am citit toată seria anul acesta și mă bucur că am făcut-o deoarece chiar a fost pe gustul meu.

„Regatul ceții și al furiei” de Sarah J. Maas este al doilea volum care o are pe Feyre ca personaj principal și care mi-a plăcut mai mult decât au făcut-o celelalte. În acest volum viața sa se schimbă iarăși și descoperă un loc în lumea zânelor făcut doar pentru ea, alături de cei ce vor reprezenta noua sa familie.

„Orice inimă e o poartă” de Seanan McGuire prezintă atâtea lumi posibile și imposibile, reale în ochii celor hărăziți de soartă să le descopere, ce și-au dorit o scăpare și care au primit, după ce au ieșit, o viață pe care o considerau ireală. Normalul pentru ei reprezintă lumea fantastică în care au fost și nu viața pe care o știm cu toții și astfel ajung într-un loc unde cunosc alte persoane care au trăit prin experiențele lor, ce va deveni singurul spațiu în care pot fi ei înșiși.

„Spulberă-mă” de Tahereh Mafi are ca protagonistă o ființă umană ce-și întregește aripile cu care va zbura ca păsările pe cerul liber atât de diferit de pământul pe care l-a cunoscut cândva, ce va ieși din cușca și va arăta altora de ce e capabilă, puterea ei fiind mai mult un blestem decât o binecuvântare pentru ea.

„Sub stelele tăcute” de Laura McVeigh este o istorisire prin imaginație și realitate, prin ireal și prin aievea, a ceea ce a trebuit să înfrunte fiica unei familii într-o vreme care a dat peste cap traiul zilnic al societății afgane. Afsana își scrie experiențele relatând atât ceea ce a văzut cu ochii limpezi cu care a descoperit viața, dar și cu cei ai minții. Odată ce ai lecturat cartea aceasta, nu o vei mai reciti cu aceleași gânduri niciodată.

Dazai este o personalitate foarte cunoscută a Japoniei, un scriitor cu potențial, care s-a sinucis înainte să-și atingă genialitatea, dar a lăsat o urmă în literatura japoneză. Scriitorul creionează viața unei familii burgheze decăzută din înalta societate, a greutăților pe care membrii rămași le duc atât în interiorul grupului lor, cât și în societate. Este o carte scrisă într-un mod poetic chiar dacă e o proză sobră și tragică.

„Anul de grație” de Kim Liggett a făcut ceva furori pe social media, am cumpărat-o imediat ce a apărut pe la chioșcuri și am citit-o numaidecât și a atins nivelul așteptărilor pe care le aveam de la ea. Aducându-mi aminte atât de cărțile în care femeile sunt asuprite, de „Împăratul muștelor”, cât și de „Romeo și Julieta”, ea conturează povestea unei fete ce își dorește altceva de la viața sa în nonconformitate cu așteptările altora de la ființa ei.

Nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea de a nu-l fi ales de pe rafturile bibliotecii județene căci nu știu când aș mai fi citit o poveste atât de interesantă ce se desfășoară pe plaiurile Chinei și ale Franței, relatând viața, nu atât de fictivă, ale unei prostituate adevărate ce a ajuns să se numere printre pictorii de seamă ai Chinei secolului XX.

Autoarea a scris un roman de o frumusețe crudă, am adorat atât povestea protagonistei, cât și pe antagonist în sine. Felul înșelător în care se credea stăpân peste grădina și fluturii săi m-a fascinat.

Îngerul istoriei” de Rabih Alameddine este una dintre cărțile anului pentru mine, mi-am găsit favorita și sper să fie pe primul loc mult timp de acum încolo. Este o carte superbă, divină aș putea spune.

Mie mi-a plăcut mult și v-o recomand și vouă. Am subestimat-o la început și tare am greșit… Viețile Lailei și a lui Miriam se împletesc atât de frumos și atât de real. Cartea aceasta arată realitatea în întregime.

Personal, mi-au plăcut ambele fete, viața e grea, dar încearcă să o facă mai bună așa cum pot. În ambele însă am simțit o notă de dezamăgire, dar și de fericire. E o carte despre fete, băieți și femei, despre familie și succes, despre relațiile și rolurile (și depășirea acestora) din societatea italiană din secolul XX.