Cand este vorba despre fericire, toata lumea intelege ce vrea. Infinitatea de sensuri, absenta unui concept care sa instituie ordine si sa dea o directie a facut, in cele din urma, ca, dupa doua mii de ani de investigare, fenomenul fericirii sa fie abandonat. Vaga intrebuintare a termenului in limbajul curent nu trebuie sa insele: fericirea nu a castigat mai nimic in timp, referentialul sau a ramas in continuare la fel de vag cum era pe vremea lui Platon. Azi, fericirea a devenit un concept uzat. Orice interventie pe seama reabilitarii conceptului nu poate fi dirijata altfel decat in baza desemnarii unui astfel de referential. Pentru a intelege fericirea, trebuie stiut nu ce este ea, lucru dificil, daca nu imposibil, ci care este referinta. Miza volumului de fata este descifrarea unui astfel de punct de referinta si descoperirea lui in exercitiul culturii. Fericire inseamna intoarcerea acasa: asa o experimenteaza Odiseu; plecarea de acasa, asa cum isi inchipuie don Quijote sau ramanerea acasa, asa cum o arata biografia lui Kant.