Consider de fiecare dată orice apariție a traducerii unei cărți semnate de Oliver Sacks un adevărat eveniment editorial. Iar asta pentru că medicul american obișnuiește să abordeze subiecte și cazuri cât se poate de provocatoare care reușesc să te lase cel puțin intrigat, dacă nu dornic să afli mai multe. Potențialul uriaș și complexitatea creierului uman dezvăluite în volume precum Omul care își confunda soția cu o pălărie sau Muzicofilia sunt evidențiate și în lucrarea apărută de curând în limba română (deși a fost publicată pentru prima oară în limba engleză încă de la începutul anilor 90): Văzând glasuri – o călătorie în lumea surzilor.

Fără să fie interpret al limbajului surzilor, fără să fie profesor, specialist în limbajul semnelor, fără să fie lingvist și fără să fie… surd, Oliver Sacks se declară însă fascinat de universul acestei infirmități, atâta timp cât ea include, prin adaptabilitate cerebrală, și semințele autodepășirii ei sau măcar a compensării ei în forme inaccesibile oamenilor obișnuiți.

Volumul lui Sacks cuprinde trei părți: o recenzie pe care medicul american a făcut-o unei cărți despre istoria surzilor, un eseu despre gândirea și limbajul surzilor și o scurtă cronică a unor mișcări de protest din anii 80, de la o universitate a surdo-muților care a dus la o reconsiderare a statutului acestei comunități. Prima parte a cărții face o scurtă trecere în revistă a tipurilor de surditate, a felului în care au fost percepuți surzii de-a lungul timpului și a eforturilor (uneori direcționate greșit) de a îi integra în societate. Desigur că există o diferență între persoanele care și-au pierdut auzul la un anumit moment după naștere și cei care s-au născut surzi: în vreme ce prima categorie a reușit să asimileze limbajul vorbit și să se integreze social mai ușor, cei cu surditate prelinguală (adică surditate anterioară învățării limbii) au fost vitregiți de-a lungul secolelor, au fost considerați retardați și marginalizați o lungă perioadă de timp. Abia după Revoluția franceză au apărut și s-au dezvoltat primele școli speciale dedicate surzilor, inaugurându-se o controversă care avea să dureze timp de aproape două secole: aceea între oralism (perspectiva conform căreia surzii pot și trebuie să învețe să vorbească) și cea a limbajului semnelor (perspectiva care asumă limbajul semnelor drept limbajul natural al surzilor).

În partea a doua a volumului, examinând mai multe cazuri de surditate prelinguală (de la surzii născuți în medii defavorizate și izolați , fără acces la experiențe de dobândire a limbajului și până la surzii crescuți în medii stabile și integrați în școli speciale din timp), Sacks caută să doboare prejudecățile seculare legate de pretinsul deficit intelectual nativ al surzilor. Așa cum sugerează o serie de cazuri analizate de medicul american, surzii rămân cu un deficit intelectual serios, doar atunci când nu beneficiază, la vârste decisive, de experiențe adaptate nevoilor lor. Cartea lui Sacks dezvăluie interesant felul în care chiar și surzii pot să își dezvolte gândirea conceptuală aproape de normal, în măsura în care au posibilitatea să asimileze, imediat după ce s-au născut un anume tip de limbaj. Acest lucru se întâmplă deoarece actualizarea posibilității asimilării limbajului, o trăsătură universal umană este condiționată de două elemente: aceasta să fie activată de o altă persoană (cel mai adesea părinții care intră primii în contact cu nou născutul) iar cuvintele și codul utilizat să corespundă cu ceva din propria experiență a copilului. Surzii nu sunt așadar condamnați la a-și dezvolta un univers interior rudimentar (pur perceptual), atâta timp cât sunt expuși unui limbaj vizual coerent (care lor le este mai accesibil și mai potrivit pentru structurarea experiențelor interioare) încă de la primele vârste. Sacks pledă pe baza cazurilor examinate, pentru necesitatea de a-i expune pe surzi la experiențe de limbaj și comunicare încă de la cele mai fragede vârste, acest aspect condiționând în cele din urmă maturizarea cerebral㠖 este esențială așadar interiorizarea oricărui cod și nu neapărat a unei anumeite forme de cod. În ciuda faptului că a fost criticat și desconsiderat pe criterii destul de puțin solide, limbajul surzilor este, așa cum sugerează studiile citate de Sacks, mai mult decât un cod gestual, o pantomimă. Dincolo de faptul că, în mod poate surprinzător pentru unii, el poate fi redus la o serie de elemente stabile și finite (capabile să fie combinate în modalități multiple) și poate implica și comunicarea simbolurilor abstracte, particularitatea sa este aceea că se dovedește un limbaj organizat spațial, un limbaj care utilizează lingvistic spațiul (ceea ce îl face, în cele din urmă, cât se poate de dificil pentru cei care nu cunosc și nu au învățat de mici această formă de comunicare).

Prin interesul pe care l-a stârnit în ultimii 40 de ani, limbajul semnelor își ia revanșa după aproape două secole de opresiune, dovedindu-se, așa cum bine surprinde Sacks: vocea irepresibilă a surzilor, expresia identității lor. Ultimul capitol al volumului urmărește evenimentele de la Universtatea Gallaudet din anii 80, moment în care surzii au revendicat dreptul de a avea un cuvânt de spus privitor la propria lor educație. Acest moment decisiv a condus ulterior la eliberarea surdității din cadrul îngust al perspectivei medicale (surzii sunt persoane cu handicap, cvasineajutorate) la o perspectivă culturală mai largă. Așa cum urmează să descopere cititorii, astăzi surzii sunt mai mult decât o minoritate cu un handicap pe care să îl compătimești. Analizându-și potențialul, descoperindu-și capacități de adaptare inaccesibile oamenilor cu auz, experimentând forme de educație, asumând universalitatea unor potențialități umane abordate corect la anumite vârste, surzii au dezvoltat o comunitate cu o cultură proprie și o sensibilitate aparte. Lumea lor (căci într-adevăr putem vorbi de o lume interioară a surzilor, așa cum sugerează Sacks) este probabil la fel de bogată ca și lumea noastră, a celor care avem auz.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro