Ultima batalie spune povestea aporape incredibila a celei mai neprevazute batalii din cel de-al Doilea Razboi Mondial, cand un mic convoi de tancuri americane conduse de capitanul Lee si-au unit fortele cu soldatii germani, pentru a lupta impotriva fanaticilor SS care doreau sa captureze castelul Itter si sa-i execute pe prizonierii VIP de aici. Este o poveste despre aliante neprevazute, curaj dincolo de limite, suspans si, nu in ultimul rand, despre inamici implacabili.
    Fragment din volumul "Ultima batalie" de Stephen Harding:

    ”Croatul nimerise, de-a dreptul, in avanposturile Diviziei 103 Infanterie a general-maiorului Anthony McAuliffe. Faimosul parasutist si oamenii sai incheiau ocuparea, aproape necontestata, a orasului Innsbruck, iar blocajul rutier intalnit de Cuckovic marca limita estica a liniilor americane. Un soldat care purta o brasarda avand literele „MP" inscriptionate cu alb pe casca, s-a apropiat de el si a inceput sa-i vorbeasca. Gesticuland pentru a arata ca nu vorbeste engleza, Cuckovic i-a intins omului scrisoarea redactata de Christiane Mabire. Soldatul a trecut repede cu privirea peste ea, apoi i-a facut semn sa-l urmeze.
    Politistul militar l-a condus la primaria din Innsbruck, care fusese transformata in cartierul general temporar al diviziei. Cladirea era aglomerata si politistul chema un civil care purta o brasarda colorata. Cei doi vorbira cateva clipe, apoi civilul se intoarse si, in germana, il intreba pe Cuckovic de unde este.
    — Iugoslavia, a raspuns croatul.
    Fata civilului s-a luminat si i-a raspuns in sarbo-croata:
    — Frate, de ce n-ai spus asta mai repede? Si eu sunt iugoslav, dar m-am nascut in America!
    Emotionat de posibilitatea de a vorbi in limba sa materna, Cuckovic i-a spus repede toata povestea calatoriei sale de la Schloss Itter, adaugand ca aveau nevoie sa-i salveze pe prizonierii francezi VIP cat de repede posibil.
    — Frate, te rog, asculta-ma, i-a spus civilul. Noi suntem primul grup care a ajuns aici; am sosit abia de-o ora. Nu putem sa plecam din Innsbruck pana cand nu ne sosesc comandantii. Iar ei nu vor ajunge aici inainte de miezul noptii. Asa ca ar fi mai bine sa te odihnesti putin, pentru ca pari foarte obosit. Vino maine, la sapte dimineata, si vom gasi o solutie.
     Desi nu era incantat de intarziere, Cuckovic si-a dat seama ca era intelept sa doarma putin. Mersese cu bicicleta aproape sapte ore si, fiind rupt de oboseala, nu a protestat cand noul sau prieten l-a condus la un hotel din apropiere, care fusese ocupat spre a fi folosit pe post de cazarma.”