Nu ai cum să nu citești "Toamna patriarhului" după ce citești afirmația lui Gabriel Garcia Marquez: "A fost romanul care m-a facut cel mai fericit scriindu-l, căci este cel pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu și, în acelasi timp, cel în care mi-am împărtășit plenar propriile experiențe și confesiuni... Într-adevar, este un roman-marturie, o autobiografie încifrata."Autorul susține că este cartea lui cea mai importantă. Este, dar alături de celelalte.

Romanul se concentreaza pe figura iconica a dictatorului si adunand laolalta caracteristicile stereotipe ale unui despot autentic. Povestea se rasfrange mai cu seama asupra vietii sale private, cu detalii ce nu cruta imaginatia celor sensibili.

Una dintre cele mai stranii experiențe cu o carte din câte am avut. După primele 30 de pagini mi-a venit să arunc romanul pe geam. Era prea nebunească, incoerentă, ciudată. Dar când am terminat-o am simțit, cumva, că mă oftic că n-a fost mai lungă. Marquez a reușit ceva demn de apreciat aici, însă ceva ce clar nu e pentru oricine.

Prima ediție spaniolă s-a epuizat într-o săptămână și, în următorii 30 de ani, a vândut peste 25 de milioane de exemplare și a fost tradusă în peste 30 de limbi. Toamna patriarhului - Gabriel Garcia Marquez

“La sfârșitul săptămânii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidențial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre și răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii zilei de luni orașul se deșteptă din letargia-i de veacuri

"dumneavoastra insiva abia daca erati o imagine incerta a unor ochi jalnici prin perdelele prafuite de la fereastra unui tren, tremurul unor buze taciturne, gestul fugitiv de ramas bun al unei manusi de atlaz din mina anonima a unui batrin fara destin despre care niciodata n-am stiut cine a fost, nici cum era, nici daca n-a fost doar o amagire a inchipuirii, un tiran de batjocura care n-a stiut vreodata care era dosul si care era fata acestei vieti pe care o iubeam cu o patima nesatioasa pe care dumneavoastra nu v-ati incumetat nici macar sa vi-o imaginati de teama sa nu aflati ceea ce noi stiam prea bine, ca era grea si efemera, dar ca nu mai exista alta, domnule general"La inceput am comparat aceasta carte cu un fluviu implacabil, care duce cu el spre infinit imagini si trairi atat de profunde si de complexe incat am putea crede ca nu apartin acestei lumi. Acum, la final, ma corectez si spun: aceasta carte e un ocean. E statica si, in acelasi timp, in continua miscare. Valurile ei oscileaza perpetuu intre prezent si trecut, intre un personaj si altul, iar actiunea ei e stapanita de flux si reflux.Ce inseamna viata unui dictator? Este ea suma atrocitatilor comise cu buna-stiinta sau din capriciu? E teama permanenta de moartea livrata de mana unui apropiat? E betia data de puterea nemarginita si de adoratia (falsa) a multimii? E singuratatea eterna a unui om care n-a inteles niciodata ce e iubirea? Marquez ne spune, in stilul lui inegalabil, ca viata unui dictator nu e nimic din toate acestea. Sau ca, dimpotriva, e suma tuturor.

Una dintre cele mai stranii experiențe cu o carte din câte am avut. După primele 30 de pagini mi-a venit să arunc romanul pe geam. Era prea nebunească, incoerentă, ciudată. Dar când am terminat-o am simțit, cumva, că mă oftic că n-a fost mai lungă. Marquez a reușit ceva demn de apreciat aici, însă ceva ce clar nu e pentru oricine.