“Tom lua un tren de la Napoli spre Roma, Florenta, Bologna si apoi Verona, unde se dadu jos si lua autobuzul spre Trento, la vreo optzeci de kilometri distanta. Nu voia sa cumpere o masina intr-un oras mare ca Verona, fiindca politia ar fi putut sa-i remarce numele cand solicita placutele de inmatriculare. In Trento cumpara o Lancia de culoare crem, la mana a doua, pentru echivalentul a opt sute de dolari. O cumpara pe numele de Thomas Ripley, conform pasaportului, si inchirie o camera la hotel sub acest nume, ca sa astepte cele douazeci si patru de ore pana cand placutele aveau sa fie gata.

    Sase ore mai tarziu, nu se intamplase nimic. Tom se temuse ca pana si hotelul sau micut ii va recunoaste numele, ca agentia care se ocupa de solicitarile de inmatriculare i-ar fi putut remarca numele, insa, a doua zi la pranz, placutele erau pe masina si nu se intamplase inca absolut nimic. Nici ziarele nu pomeneau despre Thomas Ripley, despre cazul Miles sau despre cazul San Remo. Asta-l facea sa se simta ciudat, fericit si in siguranta, de parca totul era ireal. Incepu sa fie fericit chiar si fiind oribilul Thomas Ripley. Ii facu placere si aproape ca-l depasi pe vechiul Tom Ripley, care era reticent cu strainii si inferior in fiecare aplecare a capului si in fiecare privire furisa. In fond, cine ar fi putut crede ca un asemenea personaj fusese capabil de crima? Singura crima de care ar fi putut fi suspectat era uciderea lui Dickie la San Remo, iar acolo nu parusera sa avanseze prea mult. A fi Tom Ripley prezenta cel putin un avantaj: ii elibera mintea de vinovatia pentru uciderea prosteasca, inutila, a lui Freddie Miles.

    Voia sa mearga direct la Venetia, dar se gandi ca trebuia sa mai petreaca o noapte facand ceea ce intentiona sa declare la politie ca facuse de cateva luni: sa doarma in masina, pe un drum de tara.”