Acum ceva timp, Editura Polirom a tradus și a publicat romanul scriitorului american sudist John Williams, intitulat Stoner – e vorba de o carte care a avut nevoie de aproape 50 de ani pentru a căpăta notorietate, pentru a fi receptată mondial și apreciată atât de public cât și de critică. E una dintre situațiile acelea fericite, în care, printr-o întâmplare (sau nu) cititorii au redescoperit virtuțile unui narator de excepție și l-au salvat de la uitare, plonjând în universul său narativ chiar dacă într-un moment destul de îndepărtat de cel al publicării romanului. Și sunt în asentimentul celor care se bucură că John Williams a ajuns în cele din urmă la cititori – inclusiv pe piața din România, traducerea Editurii Polirom a fost întâmpinată cu mult entuziasm de nume sonore ale mai multor generații de scriitori și cititori – atâta timp cât pe Williams îl simți, încă de la prima lectură, că pare să facă parte din acea categorie de autori-vrăjitori, capabili să realizeze adevărate alchimii literare care nu-și pierd aroma și forța narativă, nici la jumătate de secol de la publicare.

Rezumatul poveștii lui Williams probabil că nu ar stârni, la prima vedere, un interes prea mare pentru publicului larg: în fond, vorbim de povestea unui profesor universitar american, din prima jumătate a secolului XX. E vorba de o poveste care, deși nu e străină complet de context, se țese departe de marile provocări istorice ale veacului trecut: nu antrenează decât într-o manieră subtilă și discretă răsturnările celor două războaie mondiale, a anilor nebuni interbelici și ai crizei economice. Williams se folosește prea puțin de forța contextului pentru a imprima surse de conflict și a-și însufleți ritmul narativ. Mai degrabă, scriitorul american optează pentru o reconstrucție fermecătoare a destinului unui om obișnuit, neînzestrat decât cu har didactic (pe care și-l descoperă destul de târziu), străduindu-se să-și clădească o existență onestă, prin muncă asiduă, fair play și meritocrație, o existență din care să se degaje, epifenomenal, atât cât este posibil, și o umbră de fericire.

Stoner, protagonistul romanului omonim se naște într-o familie îmbătrânită prematur, atasata exclusiv de preocupări agricole. Nevoit să muncească pe brânci în gospodărie, Stoner ajunge însă la Colegiul Agricol, printr-o decizie inspirată a tatălui său. Îndrăgostindu-se de literatură, protagonistul renunță la studiile tehnice (pe care le ducea la bun sfârșit fără durere, fără chin dar și fără plăcere) și alege să devină un discipol în umanioare. După absolvire, rămâne în universitate ca asistent, o cunoaște pe Edith, de care se îndrăgostește (sau mai degrabă se simte îngițit de un mister pe care nu îl poate înțelege) – Edith se va dovedi o adevărată bombă cu ceas: o fată de condiție bună, tipic sudistă, predestinată la a deveni un accesoriu grațios, în deplină negare sexuală, pentru care viața întreagă pare să fie un zumzet slab dar constant. Căsnicia cu Edith va fi un eșec, dominată încă de la început de izolare, absența intimității, de stinghereală, nepotrivire și artificial. Ocolit de înrolarea în Primul Război Mondial, Stoner începe însă să urce în ierarhia universitară: lucrează intens, își termină doctoratul și intră într-o nouă etapă din viața sa personală și profesională: Edith naste un copil și caută cu aviditate să se redefinească și să-și câștige autonomia (dovedindu-se, în timp, o perpetuă victimă a propriilor încercări ratate de schimbare), în vreme ce Stone primește tot mai multe cursuri avansate, își publică și o carte și devine tot mai popular printre studenți.

În ciuda eforturilor sale pe ambele fronturi , personal și profesional, Stoner este surprins într-un dezechilibru permanent și împovărător între viața de universitar și familist, iar universul său, pe măsură ce va primi lovituri succesive atât de acasă, cât și în sălile de clasă, din partea studenților și mai ales a colegilor se va micșora până la dimensiunile biroului pe care scrie și hârtiilor pe care se semnează. Drama lui Stoner, atât de reușit surprinsă de Williams este una universală: aceea a individului nelipsit de defecte și vulnerabilități, care se mulțumește cu puțin, dar care își păstrează simțul datoriei și corectitudinea cu prețul micilor și marilor sacrificii pe care e nevoit să le îndure. Este drama celui care caută să fie el însuși și să fie acceptat pentru ceea ce e, într-o lume traversată de ipocrizii, orgolii, interese meschine și egoism. Este drama unui înfrânt minor de o existență banală care strălucește prin refugiul pe care îl află în cultură (universitatea este proiectată, în mod ironic, drept un spațiu al alienaților), prin traiul cumpătat, devenit o negociere senină între polul dorinței și cel al cunoașterii.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro