La începutul anilor 90, apărea în România o carte cu un titlu sugestiv, parcă în prelungirea aştepărilor acelor luni postrevoluţionare: Schimbarea la faţă a României. Autorul ei, Emil Cioran era un personaj relativ necunoscut pentru publicul care trăise dincolo de cortina de fier. Conţinutul acelei cărţi l-a impus definitiv pe Cioran în conştiinţa românilor şi a redeschis discuţiile pe tema statutului culturii române, participând şi la amorsarea controversei privind orientările politice ale generaţiei interbelice de intelectuali. De atunci au trecut 20 de ani: operele lui Cioran au fost publicate în ediţii succesive, în vreme ce scandalul derapajului legionar al grupului Criterion s-a amplificat, productiv însă, în forma unei literaturi tot mai bogate pe această temă. Cum apare astăzi Cioran publicului nespecializat? Calificativele s-au adunat pe parcurs, una câte una, pe măsură ce popularitatea de acum reclamatului român a crescut. Un filosof ermetic, liric, blasfemiator, veninos, un individ obsedat de moarte care s-a salvat de la sinucidere prin scris, un gânditor aproape insuportabil de profund şi lucid, un intelectual insolit care nu acceptă premii, încă un ghinionist care a făcut alegeri de tinereţe greşite, un pasional teribil şi erudit sau încă un personaj care ne face cunoscută ţara peste hotare.

Între adulaţie, respect şi condamnare, opera şi destinul lui Emil Cioran exercită o neîncetată fascinaţie prin paradoxurile şi spectaculozitatea pe care le evidenţiază. În fond, cum a reuşit un necunoscut de la marginea Europei care s-a declarat un inamic fervent al gloriei, să atingă culmile celebrităţii, într-o ţară în care prestigiul este totul şi să fie aşezat alături de Kierkegaard, Nietzsche sau Wittgenstein, în galeria filosofiilor antisistematice care au dat expresie crizei europene a ultimilor 100 de ani? La această întrebare încearcă să răspundă cartea de faţă căutând, într-o sferă de cercetare şi-aşa inflamată de rechizitorii (care pun accentul pe trecutul şi excesele legionare ale lui Cioran) sau de apologii (care acceptă cu indulgenţă rătăcirile de tinereţe ale filosofului şi subliniază virtuţile sale de moralist ironic şi elegant) să păstreze o cale de mijloc a înţelegerii.

Volumul neterminat al Ilincăi Zarifopol Johnston (nepoata lui Paul Zarifopol, emigrată în SUA, ajunsă profesoară de literatura comparată la Universitatea Indiana) trebuia să aibă două părţi şi să exploreze cele două mari segmente biografice, reprezentative atât pe plan personal cât şi profesional, ale destinului lui Emil Cioran: anii formativi şi activitatea din România, pe de o parte, respectiv exilul şi stabilirea definitivă în Franţa pe de altă parte. Moartea prematură a autoarei a transformat structura volumului publicat de soţul Ilincăi Zarifopol, reţinând doar aspectele legate de viaţa lui Cioran petrecută în România, incluzând însă şi un jurnal al autoarei din perioada de documentare.

Capitolele urmăresc evoluţia din fragedă pruncie a lui Cioran, având ca principiu director de împărţire diferitele locuri în care acesta şi-a petrecut anii formativi… căci fiecare tranziţie geografică pare să fi marcat distinct parcursul intelectual şi psihologic al viitorului gropar al societăţii occidentale. În Răşinari, Cioran îşi trăieşte perioada paradisiacă, tulburată doar de dubla conştientizare a ceea ce va identifica mai târziu drept cădere în timp şi de dezrădăcinarea provocată de plecare la şcoala din Sibiu. Aici în oraşul săsesc, se confruntă Cioran cu primele insomnii, cu setea de cultură şi cu debutul sentimentului de captivitate şi înstrăinare. La Bucureşti dezechilibrul nervos i se adânceşte, căci plecând dintr-un oraş provincial, marginal şi totuşi imperial şi cu o burghezie cultivată, Cioran se trezeşte singur într-o mahala de proporţii, înconjurat de barbarisme, sărac şi mereu neconsolat de capcana istorică în care s-a trezit prins (odată cu Marea Unire din 1918, viitorul tinerilor transilvăneni începea să se împlinească în noua capitală valahă, în locul marilor oraşe din centrul Europei). În Bucureşti descoperă voluptatea suferinţei, pe urmele lui Pascal şi Nietezsche, îi cunoaşte pe Acterian, Ionesco, Vulcănescu, Eliade şi bineînţeles pe Nae Ionescu. Aici îşi publică la 21 de ani, prima lucrare, “Pe Culmile Disperării”. De la marcarea acestui moment, demersul Ilincăi Zarifopol Johnston capătă o pronunţată turnură analitică asupra operei lui Cioran. Dacă înaintea acestui moment, analiza autoarei a pus un accent puternic pe explorarea originilor familiale, psihologiei părinţilor, contextului istoric, după acest eveniment publicistic, greutatea interpretărilor biografice atârnă de lectura operelor semnate de Cioran. Premisa de la care pleacă autoarea este aceea că biografia lui Cioran este intim legată de opera sa, implict că observaţiile, temele şi desigur şi tonul pe care îl adoptă Cioran în fiecare din lucrările sale sunt revelatoare în privinţa transformărilor personale pe care acesta le suferă. O asemenea premisă nu este doar un truism şi nici o dovadă a vreunei erori psihologiste. Este un fundament metodologic implementat cu consecvenţă de autoare. Vorbim până la urmă de un gânditor care a imprimat scrisului valenţe terapeutice existenţiale, care a pornit fără echivoc de la planul experienţelor personale de fiecare dată când s-a aşezat în faţa foii de hârtie. Astfel că, analiza perioadelor petrecute la Berlin şi ultima vizită la Bucureşti înainte de exilul definitiv din Franţa corespund unor analize detaliate ale “Schimbării la faţă a României” şi ale lucrării “Lacrimi şi sfinţi” ultimele publicate în limba română în acele vremuri. În opinia autoarei, fiecare din aceste trei lucrări semnalează o etapă diferită din criza identităţii lui Emil Cioran: existenţială, politică şi religioasă, fiecare deschizând o fascinaţie frenetică faţă de virtuţile suferinţei apoi faţă de misticism. Este remarcabil şi pertinent felul în care Ilinca Zarifopol Johnston integrează episodul entuziasmului aparent naţionalist şi legionar exhibat în “Schimbarea la faţă a României” (şi felul în care se justifică până la urmă decizia lui Ciorna de a accepta republicarea după 1990 a lucrării care avea să îi atragă o mulţime de acuzaţii) nu ca un moment izolat de rătăcire din tinereţe, ci ca o expresie a unor preocupări şi frământări personale care depăşesc cu mult graniţa politicului şi care aveau să-l bântuie pe Cioran şi mai târziu. La momentul părăsirii ireversibile a Romaniei, cel care avea să ia prin surprindere Franţa, la sfârşitul anilor 40, urmând să primească aplauze din partea lui Maurois şi Nandeu nu mai era doar un glorificator al suferinţei cu tendinţe mistice (eşuate în plan politic şi religios) ci anunţa, prin exil şi ironie noile instrumente prin care urma să-şi asume critica Occidentului.

Partea a doua a lucrării, jurnalul Ilincăi Zarifopol Johnston dezvăluie câteva întâlniri inedite şi în acelaşi timp şocante, atât cu bătrânul Cioran, cât mai ales cu România văzută după aproape 20 de ani de la exil (Ilinca Zarifopol Johnston a emigrat în SUA la mijlocul anilor 70). O sensibilitate uşor de ofensat şi în acelaşi timp un spirit critic, în faţa căreia prezenţa unor personaje ca Liiceanu, Pleşu, Patapievici nu intimidează şi nici nu impresionează cu necesitate plăcut, Ilinca Zarifopol Johnston pare la prima vedere o domnişoară răsfăţată care se lamentează exagerat în faţa metamorfozelor unei Românii aflate în tranziţie. Să fie oare de vină gropile din asfalt şi lipsa de semnalizare a drumurilor publice care o fac cât pe ce să se accidenteze? Să fie lipsa de căldură din biblioteci în prag de iarnă? Să fie cerşetorii desculţi, rugina şi mizeria din oraşe, sentimentul general de nesiguranţă pe care ţi-l declanşează chiar şi arterele urbane principale? Să fie oare figurile dezamăgitoare ale aşa zişilor intelectuali (Liiceanu cu a sa teatralitate calculată, aronganţă vulgară şi comportament insultător, Pleşu un Falstaff bizantin obez, Patapievici un individ luat de valul faimei care are impresia că notorietatea trebuie să includă şi aventuri sexuale) care îi trezesc permanent suspiciuni? Să fie toate acestea la un loc? Jurnalul Ilincăi Zarifopol Johnston vă va provoca cu siguranţă câteva surprize serioase, concretizând portretul impresionant al unui bătrân aflat pe moarte şi al unei Românii cu chip schimonosit.

Volumul de faţă nu a fost tradus încă în româneşte iar preţul (158 RON) s-ar putea să vi se pară exagerat. Ne-am străduit să-l aducem în România şi să-l punem la dispoziţia publicului pentru că apreciem că aduce o perspectivă proaspătă, echilibrată şi accesibilă în explorarea biografiei dense în controverse a unui autor celebru, reprezentând în acelaşi timp şi un valoros document de epocă.

SEARCHING FOR CIORAN - Ilinca Zarifopol Johnston – Indiana University Press, 2009

Sever Gulea pentru blog.libris.ro