Uneori nu ai in ce sa-ti ineci gandurile... Dupa ce te-ai saturat de oameni, de Idee, de Dumnezeu, de absolut tot ce te inconjoara, nu-ti mai poti acoperi ideile cu nimic. Nu le mai poti ingropa in nimic, doar le lasi sa plonjeze in vid. Oare nu asta inseamna un gand liber? Sa nu poti sa te afunzi in ceva, sa fii orb si surd la orice tentatie de a te apropia de un concept sau un principiu, un vid al constiintei care sa te impresoare si care sa te aduca intr-o stare catatonica. Sa fii mort si viu in acelasi timp.
Libertatea de a nu gandi „in ceva", „la ceva", de a nu lasa „acel ceva" sa se surpe peste tine, acesta pare a fi scopul ultim al gandirii. 

Lipsa certitudinilor... Ceea ce ne face sa nu credem cu adevarat in „ceva". Aceasta departare de certitudini poate parea ca o mentinere intr-un plan imediat superficial. Dar oare certitudinile nu inseamna stagnare? Crearea unei credinte, asupra unui lucru (stare sau orice alta denumire), ca fiind imuabila si de necombatut, nu inseamna regres?
Sa ajungi la „multumire de sine" inseamna declin. Sa fii multumit ca „ai dreptate". - Romulus Dobrin