Fragment din cartea "Razboiul etern" de Joe Haldeman:

"Am asolizat ca toti nou-venitii in orasul-jungla Pragul. Trei sferturi spital, era de departe asezarea cea mai mare a planetei, desi n-ai fi spus-o coborand de pe orbita. Unicul semn de civilizatie il constituia pista de aterizare care aparea pe neasteptate, o dunga mica si alba, marunta si neinsemnata pe langa mareata padure ecuatoriala care se intindea in est si oceanul imens care domina celalalt orizont.
Odata ajunsi sub boltile arborilor, orasul a devenit imediat evident. Cladirile scunde din piatra si lemn indigene se ascundeau printre tulpinile cu diametre de zece metri. Erau legate intre ele prin alei pietruite, aproape invizibile, cu o promenada lata care serpuia catre plaja. Razele soarelui se strecurau in manunchiuri, iar vazduhul continea un amestec de miresme ce combina dulceata padurii si izul intepator al oceanului.
Mai tarziu aveam sa aflu ca Pragul se intindea pe 200 de kilometri patrati si ca puteai calatori cu metroul in orice loc prea indepartat pentru a ajunge pe jos. Ecologia orasului era extrem de echilibrata si mentinuta. astfel incat sa semene cu jungla din exterior, mai putin in privinta elementelor periculoase si inconfortabile. Un camp supresor puternic tinea la departare carnasierele mari si insectele care nu erau utile vegetatiei dinauntru.
Am mers, am schiopatat si ne-am rostogolit pana la cea mai apropiata cladire, care era receptia. Restul spitalului se gasea in subteran, coborand pe treizeci de niveluri. Fiecare dintre noi a fost consultat si i s-a repartizat o camera; am incercat sa obtin una dubla cu Marygay, dar nu aveau asemenea facilitati.
Conform calendarului terestru, ne aflam in anul 2189. Prin urmare aveam varsta de 215 ani. Dumnezeule, ia uita-te la hodorogul ala! Sa faca cineva o cheta... nu, nu-i nevoie. Medicul care m-a examinat spus ca solda care mi se acumulase in atatia ani avea sa fie transferata de pe Pamant. Tinand seama si de dobanzi, nu-mi lipsea mult sa miliardar. Medicul a mai adaugat ca pe Rai aveam sa gasesc nenumarate modalitati de a-mi cheltui miliardul.
S-au ocupat mai intai de cei grav raniti, asa ca eu am ajuns in sala de operatii abia dupa cateva zile. M-am desteptat apoi in odaia mea si am constatat ca-mi grefasera o proteza pe ciot, o structura articulata de metal sclipitor care, pentru ochiul meu de novice, semana leit cu scheletul unui picior. Arata ca dracu', zacand intr-un invelis transparent ce continea fluid, din care ieseau cateva fire pana la o masinarie incastrata in tablia patului. Un infirmier a intrat in camera.
- Cum va simtiti, domnule? Am fost cat pe ce sa-i zic sa termine cu rahatul ala de "domnit"; terminasem cu militaria si de data asta nu mai intentionam sa ma intorc in armata. Totusi poate ca pentru el era important sa simta ca facea parte din elita ostirii.
- Nu stiu. Ma cam doare putin.
- O sa va doara ca dracu'. Asteptati pana va vor creste nervii.
- Nervii?
- Sigur ca. da. Mosmondea la aparat, citind indicatiile afisajelor. Cum puteti avea un picior fara nervi? Ar fi inert.
- Nervi? Adica, asa ca nervii adevarati? Vrei sa zici c-o sa pot gandi "misca" si el o sa se miste?
- Sigur ca da.
M-a privit intrebator, apoi si-a vazut de treaba.
Ce mai chestie!
- Au avansat ceva protezele...
- Pro... cum?
- Vreau sa spun piesele artificiale...
- Aha, da, ca-n manuale. Picioare din lemn, carlige si-altele. Cum naiba se angajase aici?
- Da, protezele. Asa ca asta de la piciorul meu."