Nu mi se intampla des sa citesc o carte de poezie si, la un moment dat, sa nu mai vad literele din cauza lacrimilor ce-mi umplu ochii. Cu cartea asta am patit-o si-o recunosc ca sa va pun in garda. Poate ca in unele dintre poeme, mai ales in cele care vorbesc despre relatia fiu-tata, m-am regasit (sunt si fiu, si tata). Dar nu cred ca asta m-a surprins, ci modul in care ma oglindesc, eu si-ai mei, in versurile lui Andrei Mocuta, desi el despre sine si parintele sau scrie. Poate ca m-a emotionat prezenta Suferintei si a Mortii, atat de fireasca, incat, initial, mi-a venit sa le salut pe cele doua cu entuziasm, ca pe doua cunoscute. Doar ca ele nu sunt numai in trecere prin cartea lui Andrei, nu sunt pasagere, ci au lucrat si lucreaza imperturbabile, eficiente. Lasa urme ce nu se mai sterg. Si scriu laolalta cu tanarul poet. - Robert Serban