Radu Cristian Andreescu a depasit varsta imbracarii togai virilis, daca este sa ne gandim la faptul ca in Roma antica acest lucru se petrecea la paisprezece sau cincisprezece ani. In Romania contemporana insa echivalentul acestui ritual al trecerii la maturitatea biologica are loc odata cu implinirea varstei de optsprezece ani. De aici inainte omul raspunde integral pentru faptele sale, iar poetii nu fac, nici ei, exceptie. Pe o aripa de timp si apoi Versurile la trecut arata ca exista deja o carare indaratul autorului si ca, odata cu acest tert volum, el isi urmeaza calea.
Nu ar trebui sa mire faptul ca la varsta cand altii abia se gandesc ce meserie sa isi aleaga, un tanar si-a putut gasi vocatia lirica fara sa bajbaie si continua sa si-o exerseze. De la Rimbaud si de la Isidor Ducasse incoace, cel putin, asocierea adolescentei cu poezia nu mai este imprevizibila.

... Si despre ce marturiseste aceasta plimbare pe sub chiparosi picturali si imaginari, pe sub sori si pe mari ale sudului, printre fiorduri si peisaje complice-aluzive? Despre o cerebralitate nescutita de osteneli si nesomnuri, caci „nelin este drumul spre insula de fericire/ din creierul meu necercetat” (elegia dintai). Radu Cristian Andreescu locuieste un spatiu unde „Cetatea, cu alibiul neiubirii,/ de teama prea mare a monstrului/ are ziduri pe care nici poezia cea mai induiosatoare/ nu le-ar putea strabate intr-un veac.../ De-aceea cand scriu/ sub platosa ciudatei citadele de piatra,/ poezia este fara poezie:/ ca si cum ar plati culpa frigiditatii ei. (Poezie fara poezie). O poezie care a renuntat, prin urmare, la luxul lirismului, resemnandu-se cu substanta ei intima, de dincolo de artificii si rasfaturi. Ramane insa de luat in seama confesiunea dintr-o ars poetica nedisimulata dupa care „n-as putea marturisi vreodata/ daca poezia este suferinta mea/ ori a organelor de simt/ ori a unei lumi intregi si nestiute” (Marturisire). Intr-adevar, cine ar putea spune de unde vine vibratia si a cui este impatimirea de ea? Cert ramane numai ca Radu Cristian Andreescu o impartaseste si se hraneste din ea. Printre aluziile si trimiterile la Mallarme, Rilke ori la unii pictori simbolisti francezi, trecand si prin dreptul noului cinema din Hexagon (Alain Resnais), traseul lui poetic se limpezeste si travaliul cerebral lasa loc infiorarii lirice.