Definirea si structurarea relatiei de cooperare intre NATO si UE reprezinta elemente esentiale ale oricarui studiu privind evolutiile mediului de securitate international din ultimele decenii.

Procesele asociate celor doua dimensiuni au evoluat gradual catre o matrice institutionala complexa, sustinuta printr-o agenda practica multidisciplinara, ingloband domenii de relevanta strategica pentru articularea raspunsului eficient la o gama extinsa de amenintari si provocari. Dimensiunea operationala reprezinta, fara indoiala, zona cea mai dinamica si, in egala masura, generatoare de rezultate concrete a cooperarii dintre cele doua organizatii. Definirea cadrului institutional de relationare a permis derularea, in diferite perimetre geografice, a unui numar important de operatii in domeniul managementului crizelor cu efecte pozitive pentru restabilirea parametrilor situatiei de securitate.

Pe aceste coordonate, lucrarea de fata isi propune sa analizeze principalele evolutii inregistrate in dezvoltarea componentei operationale a Parteneriatului NATO-UE precum si tipologiile asociate formulelor practice de implementare.