Viorica Raduta ne aduce in fata romanul unui oras – Rimnicu Sarat – in care a existat o celebra inchisoare comunista. Cartea debuteaza cu procesul unui tortionar, Comandantul Visinoiu, imaginat de Mihaita – un batrin sarac cu duhul, a carui adolescenta s-a petrecut in teribila inchisoare. Diagnosticat cu sindrom confuziv de detentie, personajul retraieste fiecare fragment de real ca pe un moment petrecut intre zidurile celulei. Istoria se reface din dialogurile lui Mihaita cu sine sau cu spiritul detinutului politic Ion Mihalache, mort in 1963 in acest penitenciar. Cealalta voce a romanului, Ilinca, este mesagerul istoriei perioadei ceausiste, cind, in febra sistematizarii, orasul interbelic se transforma si isi pierde culoarea. Prin tehnica fotografierii, laitmotiv al cartii, se refac detalii ale orasului – muzeu in aer liber, in care binele si raul convietuiesc intr-o vinovatie resimtita tacit de victime, nu de tortionari.

„Ca si Fagarasul meu natal, a carui cetate a fost transformata de catre comunisti intr-un sinistru loc de detentie, Rimnicu Sarat al Vioricai Raduta e cicatrizat de inchisoarea care i-a umbrit destinul modern, devenind un reper de tacere si de plumb pentru localnici. Ce sens poate avea un oras, daca in centrul sau se afla o tacere? Ce menire pot avea niste oameni obisnuiti, neeroici, dar onesti pina la cinism fata de ei insisi si fata de ceilalti, daca ei devin captivii unui timp politic uniformizant si inertial, pentru a fi dusi intr-o directie preponderent atroce? Romanul Vioricai Raduta e construit pe lo-gica inelelor concentrice, lipsa de libertate a inchisorii repercutindu-se, in exterior, in libertatea ca resemnare sau indiferenta pe care o traiesc oamenii. Cele doua destine care structureaza volu-mul, unul masculin si unul feminin, nu se vor intilni cu adevarat niciodata, soarta lor fiind aceea de a evolua ca linii paralele. Insa radiografierea a ceea ce se afla intre aceste doua linii confera calitate maiestriei de romancier a Vioricai Raduta, fiindca e foarte greu sa duci pina la capat un roman facut doar din nuante de alb, gri si negru. Citeodata, fotografii «orasului inchis» ajuta la fixarea unor instante, asa cum o fac memoria sau documentele inserate in text. Isi mai aminteste cineva ca generalul Grigore Gheba, autorul culegerilor noastre de matematica, a fost prefect de Rimnicu Sarat?” (Stefan Borbely)
Fragment din carte:

"3. Memento

Cum la Curbura Carpatilor batea aproape neintrerupt vantul, Ramnicul a pus caramida cu caramida, fiecare generatie sa fie ceea ce am fost si inca ceva pe deasupra. Nimeni nu se gandea la aceste cuvinte mari in 1901, cand puscaria noua, dupa model strain, intra in zilele orasului cu vizita lui Carol I. Adevarat, Ramnicul trecea drept judet, cu sarea albindu-i marginile ca sa vada si regele, in lumina raspandita pe fata apei, batalia lui Stefan cu Radu cel Frumos. Raul de hotar si o piatra de fundatie intrasera atunci in biserica din piatra, dar regele nu le-a mai gasit la 1901. A aflat, in schimb, Ramnicul pe harta unor cartografi straini, cu anul 1601, si pe Simion Movila, sprijinit de zid. In acelasi apus, care a stat o clipa chiar pe capul fotografului de Bucuresci, regele a urmat racoarea din jurul pavilionului inchisorii. Si era ca o zare greu de atins, doar ca se intampla in octombrie, 3-16. Data intra in Monitorul Oficial, ca si Ramnicul. Pacat ca francezul de Bernhardt-Moorys nu-si deschisese inca atelierul in Centru. Oricum, nu prea scotea el cutia pe strazi. De ajuns ca, de sub valul negru usor incretit, i-a privit in ochi pe multi dintre cei care tineau greu timpul intr-un spatiu stramt, cu peretele atelierului in spate. Doar lumina soarelui ce incalzea o familie, un copil sau pe unul dintre ramnicenii care aveau si ziua urmatoare in el. Ar fi meritat o ilustrata, cu fasonul fotografului si mentiunea Ramnic, si gestul lui Carol I din curtea inchisorii. Chiar atunci, umbrele vargate apropiau apusul de insotitorii sai, fratii Lupescu si prim-ministrul, asa incat insusi corpul regal a simtit viitoarea tacere in ziduri. Era acea racoare ca o groapa sapata de curand. Carol I a facut un gest de respingere a ilustratei, gest care nu s-a dus in burduful unui aparat de fotografiat, ci in gratierea pe loc a trei incarcerati. Ecoul vorbelor rostite in curtea noii puscarii a stat in picioare si la plimbarea de a doua zi, in cercul din curte. Doar atunci apusul s-a intins pe fetele detinutilor. Apararea cu ziduri si instalatii de securitate avea sa vina spre mijlocul secolului XX, odata cu evadatii. "