In scurta sa viata traita la rascrucea a doua secole, Ugo Foscolo s-ar zice ca aduna traditia literaturii si istoriei italiene si o incendiaza in focul viu al trecerii dintre epoci, de la revolutie la razboaiele napoleoniene si restauratie. Opera foscoliana abordeaza teme nenumarate, orientate spre aspecte ale vietii dintre cele mai felurite, chiar si spre cele marginale si neobisnuite, atat ale culturii clasice, cat si ale celei contemporane. Dar acest belsug de interese este compensat de predilectia pentru cateva motive constante, care trimit la certitudini si valori pozitive: tema compasiunii, a mormantului ca emblema a continuitatii intre vii si morti, tema patriei, a prieteniei, a iubirii, frumusetii si armoniei. In absoluta incertitudine a existentei aceste repere se prezinta insa ca iluzii. Autorul nu le recunoaste nici un fundament obiectiv in natura, caci natura ii apare oarba si indiferenta la dorintele si pasiunile omenesti; el le resimte mai degraba ca pe niste alegeri subiective in care cauta consolare si le atribuie o valoare sociala, considerandu-le temelia comunitatii civice. «Iluzia» care le contine si le rezuma pe toate celelalte este arta si poezia, care transforma iluziile subiective in forta civica si colectiva. Prin arta, Foscolo aspira la un bine superior, inteles ca rezolvare a oricarui conflict. – Giulio Ferroni