Profesorul Cornelius Todea a emigrat in SUA in 1992. Acum e vaduv, pe jumatate pensionat si se pregateste de o batranete morocanoasa, de tata dezamagit, undeva in Connecticut-ul rural. Intra Viona, fosta studenta, agent la prestigioasa casa de licitatie Christie's din New York. Intre cei doi se leaga o prietenie din ce in ce mai interesanta, colorata de un senzualism initial inofensiv. Clientii Vionei, bogati intre bogati, au nevoie de expertize confidentiale ale obiectelor de arta pe care le vehiculeaza, iar Cornelius, in chip de connaisseur, e bine-venit si rasplatit ca atare. Mai mult decat banii si arta insa, pe cei doi ii unesc rani vechi si o cunoastere dureroasa, cea a violentei seamanului, care i-a lasat mutilati. Sub soarele de primavara al Texasului, dar si sub amenintarea sosirii iminente a fostului ei sot, poate psihopat, poate sadic, iubirea care s-a nascut din fugi si reveniri repetate isi cere drepturile, iar cei doi, ezitant si stangaci, pasesc peste diferentele de varsta si cultura. Impreuna, par sa inceapa un proces de vindecare, totusi, Viona continua a se desface in straturi de mister succesive. Ca sa-i ramana aproape, Cornelius ar trebui sa renunte la felul cum o viata intreaga a evitat situatiile complicate…

 

Din America pana in Romania si inapoi, cu un pas in civilizatia olandeza de secol 17, cel de-al treilea roman al Norei Maria Vasilescu adulmeca, urmareste si prinde o esenta umana identica siesi, de la extaz la lasitate si de la cruzime la adictie. Identica si niciodata la fel.

Fragment din volumul "Omul cu lupa" de Nora Maria Vasilescu:

 

"Comandasera fara mare pofta pranzul la o terasa imprejmuita cu frunze in nuante calde, asa cum la el acasa deja nu se mai gaseau decat putine. Ar fi vrut s-o readuca la starea in care parasisera conacul. Le fusese extrem de bine examinand lucrarea impreuna, sau asa i se paruse lui. I se mai paruse si c-ar fi fost reciproc. Intentionase sa taca, s-o lase pe ea sa teasa povestea, dar ciuguleau mancarea in tacere.

Asa ca istoria posibilelor modele ale Omului cu lupa si... in definitiv de ce nu? tot ii stricase cheful cu fluturii nenorociti... ar fi putut sa-i impartaseasca si unele detalii ale ideii lui absurde cum ca portretul era insusi Marele Pensionar, deghizat de pictor in costum renascentist exotic, poate si imbatranit pe masura ce zvonurile denigratoare se vor fi inmultit prin oras. Si-l putea inchipui adaugand azi un cercel, peste cateva luni creand costumul cel rosu, bratarile, lupa ca un simbol final, cel mai ermetic, derutant. Poate ca, sub presiunea zvonurilor, Rembrandt insusi isi pierduse iluziile cu privire la primul ministru, ceva in felul in care... (ah, cum il cheama, nu se poate sa te blochezi la...) in felul in care Beethoven fusese deziluzionat de Napoleon. Nu un portret real la care modelul sa fi pozat, o intalnire intamplatoare. Marele Pensionar venea destul de des in oras.

Toata lumea cunostea in fond pe toata lumea intre Amsterdam si Haga la 1660, argumentase Cornelius peste felia de somon. Il pictase pe cumnatul sau, avea un numar insemnat de studenti originari din Dordrecht, orasul familiei lui de Witt. Exista documentatie cum ca Johan insusi procurase la un moment dat panza pentru portretul socrului sau, pentru care-l angajasera pe Lievens, prietenul si asociatul lui Rembrandt...

- Ai mai pus o data piper, remarcase ea in treacat.

Cornelius n-o auzi, intrase in insusi miezul cartii si era bucuros de asta, ca si cum dintr-o data ar fi marturisit un secret apasator. Marele Pensionar mai inainte de-a fi Mare o curtase pe fiica doctorului Tulp, mai inghesuise el argumente, iar fiica asta, in cele din urma, se maritase cu Jan Six, care e legat de Rembrandt printr-o mie de fire in afara portretului celebru. De Witt si Rembrandt avusesera toate ocaziile de a li se incrucisa caile. La propriu! Johan mergea pe jos, nu ca milionarii de azi pe care nu-i cunoaste nimeni.”