„Nimeni sa nu-mi reproseze, daca incetez sa mai vorbesc despre acestea,  fiindca, dupa cum toti va dati seama, suferintele noastre au crescut:  pretutindeni suntem inconjurati de sabii, pretutindeni ne temem de  pericolul mortii iminente. Unii se intorc la noi cu mainile taiate,  despre altii se aude ca au fost luati prizonieri, iar despre altii, ca  au fost ucisi. Sunt silit sa tac, «pentru ca sufletul meu este dezgustat  de viata mea» (Iov 10, 1). Nimeni sa nu mai caute la mine aprofundarea  Sfintei Scripturi, «pentru ca harfa mea a ajuns instrument al tanguirii  si flautul meu glasul bocitoarelor» (Iov 30, 31). Ochiul inimii nu mai  vegheaza la cercetarea tainelor, pentru ca «istovitu-s-a sufletul meu de  suparare» (Ps. 118, 28). Lectura textului este deja mai putin placuta  sufletului meu, «ca am uitat sa-mi mananc painea mea de glasul  suspinului meu» (Ps. 101, 5-6). Cui nu-i mai place sa traiasca, cum sa-i  mai placa sa vorbeasca despre intelesurile tainice ale Sfintei  Scripturi? Iar eu, care sunt silit zi de zi sa beau amaraciune, cand as  putea sa beau un vin dulce? Ce mai ramane in afara de a aduce multumiri  cu lacrimi in mijlocul incercarilor pe care le induram din cauza  faradelegilor noastre? Caci Insusi Cel care ne-a creat, S-a facut pentru  noi Tata prin duhul infierii pe care ni l-a dat. Si uneori ii hraneste  pe fii cu paine, alteori ii indreapta cu biciul incercarilor, pentru ca,  prin dureri, raniri si rasplati, El ii invata pentru a primi mostenirea  vesnica”.