Romanul e simetric în ideea de ratare, finalul aducând alte subtilități ce poartă aceeași amprentă a ironiei lui Eco: „Şi dacă ştii că eşti un ratat, singura consolare e să te gândeşti că toţi în jurul tău sunt nişte înfrânţi, chiar şi învingătorii”. La 50 de ani pare a da peste afacerea vieții sale: este angajat de directorul unui ziar să scrie o carte tocmai despre punerea la cale a ziarului Mâine, dar nu povestea reală, ci una idealizată, care să aducă un alt posibil câștig. Abis în abis. Cartea nu va fi semnată cu numele lui, e un scriitor „negru”, dar nici cu numele real al directorului. Eco desenează, caricatural aproape, cu neobosită vervă, un lanț al falsului, al nimicului care se va prăbuși în sine însuși.

O schiță captivantă despre iluzia realității și realitatea iluziei. Narațiunea e o carcasă de care Eco își agață teoriile sale despre mass media și nu numai.

De la început până la final, ipotezele date drept scorneli, insunările care nu par acoperite de nimic, bănuiala ridicată la rang de unic principiu existențial (nefiind niciodată prea exagerată), obsesia probelor incontestabile care nu apar – generează un spațiu al „irealului” a cărui singură relație cu realitatea, cu adevărul, presupune deformare și manimatare. Totuși, jocul la care recurge Eco nu este unul gratuit, căci pistele inventate pe principiul lui „ca și cum” nu sunt și imposibile. Ba din contră, par verosimile, cititorul ajungând chiar să se întrebe „Și dacă a fost chiar așa?”. Plimbările prin istoria și prin politica Italiei implică, o dată cu viziunea critică, și întrebări, suspiciuni care, dacă nu au drept răspunsuri soluțiile din mintea personajelor, își pot avea totuși altele decât cele oficializate în timp. Și vorbim despre Mafie, despre fascism și despre evrei, despre Moussolini în special (o poveste întreagă se naște pornind de la cadavrul acestuia), sau despre NATO, despre asasinarea lui Iulius Cezar, despre spionii orientali… Indiferent că sub reflector regăsim paranoia personajelor sau ipotezele legate de evenimente politice majore, din paradigma adevărat-fals nu se poate ieși. Între real și plăsmuit nu se pot despărți apele.

Incă de la prima pagină, romanul se dovedește a fi un amestec de umor și de viziune critică, ce stârnește pe de o parte zâmbetul în fața jocului, iar pe de altă parte cel puțin o ridicare a sprâncenelor, căci Umberto Eco se joacă mai ales cu adevărul lumii în care trăim cu toții. Ideea de conspirație și de urmărire din partea serviciilor secrete provocată de un robinet închis stârnește reacții paradoxale, cu atât mai mult cu cât, personajul central este un bărbat de 50 de ani împliniți, el însuși neîmplinit, un om care știe că este un ratat, dar un ratat erudit (sic!), care are și o teorie a ratării: „Rataţii, ca și autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor.

De la început până la final, ipotezele date drept scorneli, insunările care nu par acoperite de nimic, bănuiala ridicată la rang de unic principiu existențial (nefiind niciodată prea exagerată), obsesia probelor incontestabile care nu apar – generează un spațiu al „irealului” a cărui singură relație cu realitatea, cu adevărul, presupune deformare și manimatare. Totuși, jocul la care recurge Eco nu este unul gratuit, căci pistele inventate pe principiul lui „ca și cum” nu sunt și imposibile. Ba din contră, par verosimile, cititorul ajungând chiar să se întrebe „Și dacă a fost chiar așa?”.

Inceput cu multi ani in urma, romanul Numarul zero a fost terminat si publicat de Umberto Eco abia de curand. Cu o actiune plasata in Italia anilor 90 (insa atat de familiara si zilelor noastre), romanul are in centrul sau teme nu tocmai straine de cartile anterioare ale scriitorului italian. Teoria conspiratiei care naste paranoia si culisele jurnalismului de scandal sustin spectacolul haosului care se ridica in jurul nimicului, se hraneste din nimic si duce la nimic, prinzand in vartejul sau oameni ce au senzatia ca muncesc pentru a-si cladi viitorul. Sugestia se regaseste si in titlul romanului care face trimitere la ziarul inexistent in jurul caruia se agita personajele. Un ziar numit Maine (un maine ce moare constant azi), care nu o sa apara niciodata, dar care poate functiona ca instrument de santaj.Inca de la prima pagina, romanul se dovedeste a fi un amestec de umor si de viziune critica, ce starneste pe de o parte zambetul in fata jocului, iar pe de alta parte cel putin o ridicare a sprancenelor, caci Umberto Eco se joaca mai ales cu adevarul lumii in care traim cu totii. Ideea de conspiratie si de urmarire din partea serviciilor secrete provocata de un robinet inchis starneste reactii paradoxale, cu atat mai mult cu cat, personajul central este un barbat de 50 de ani impliniti, el insusi neimplinit, un om care stie ca este un ratat, dar un ratat erudit (sic!), care are si o teorie a ratarii: Ratatii, ca si autodidactii, au intotdeauna cunostinte mai vaste decat invingatorii, daca vrei sa invingi trebuie sa stii un singur lucru si sa nu pierzi timp ca sa le afli pe toate, placerea eruditiei e rezervata ratatilor. Cu cat stie cineva mai multe, cu atat inseamna ca lucrurile nu prea i-au iesit cum trebuie. Romanul e simetric in ideea de ratare, finalul aducand alte subtilitati ce poarta aceeasi amprenta a ironiei lui Eco: Si daca stii ca esti un ratat, singura consolare e sa te gandesti ca toti in jurul tau sunt niste infranti, chiar si invingatorii. La 50 de ani pare a da peste afacerea vietii sale: este angajat de directorul unui ziar sa scrie o carte tocmai despre punerea la cale a ziarului Maine, dar nu povestea reala, ci una idealizata, care sa aduca un alt posibil castig. Abis in abis. Cartea nu va fi semnata cu numele lui, e un scriitor negru, dar nici cu numele real al directorului. Eco deseneaza, caricatural aproape, cu neobosita verva, un lant al falsului, al nimicului care se va prabusi in sine insusi.De la inceput pana la final, ipotezele date drept scorneli, insunarile care nu par acoperite de nimic, banuiala ridicata la rang de unic principiu existential (nefiind niciodata prea exagerata), obsesia probelor incontestabile care nu apar genereaza un spatiu al irealului a carui singura relatie cu realitatea, cu adevarul, presupune deformare si manimatare. Totusi, jocul la care recurge Eco nu este unul gratuit, caci pistele inventate pe principiul lui ca si cum nu sunt si imposibile. Ba din contra, par verosimile, cititorul ajungand chiar sa se intrebe Si daca a fost chiar asa?. Plimbarile prin istoria si prin politica Italiei implica, o data cu viziunea critica, si intrebari, suspiciuni care, daca nu au drept raspunsuri solutiile din mintea personajelor, isi pot avea totusi altele decat cele oficializate in timp. Si vorbim despre Mafie, despre fascism si despre evrei, despre Moussolini in special (o poveste intreaga se naste pornind de la cadavrul acestuia), sau despre NATO, despre asasinarea lui Iulius Cezar, despre spionii orientali... Indiferent ca sub reflector regasim paranoia personajelor sau ipotezele legate de evenimente politice majore, din paradigma adevarat-fals nu se poate iesi. Intre real si plasmuit nu se pot desparti apele. (continuarea cronicii: