Ne globalizăm, ne aliniem unor standarde universale în ceea ce priveşte politica şi economia şi în acelaşi timp, încercăm să ne păstrăm specificul cultural şi naţional. Adică ne adaptăm, ne adaptăm, dar nu ne pierdem în mulţime. Iar dacă marile metropole ale lumii au început să semene tot mai mult unele cu altele (mai ales că nevoile noastre de consum se standardizează indiferent de destinaţie), provinciile, deşi ameninţate de invazia de tehnologie şi aer urban, rezistă încă sub forma unor depozitare valoroase ale specificului local. Şi nu ne referim aici doar la obiecte de prim interes sociologic, cum sunt casele sau obiectele tradiţionale, ci şi elemente mai de nuanţă: perspective asupra lumii şi stil de viaţă. Acele elemente dinamice care transpar atât de impresionant, de pildă în filmele lui Kusturica sau ale lui Tornatore, acolo unde pitorescul (căutat, ce e drept, cu tot dinadisul) inundă pur şi simplu ecranul. Sigur, în epoca corectitudinii politice este riscant să vorbeşti despre trăsături psihologice naţionale (s-ar putea să jigneşti vreun cetăţean universal al planetei), doar noi românii ne-am săturat să fim priviţi cu neîncredere, ca şi când am fi hoţi şi puşi pe rele (deşi ne place să fim numiţi ospitalieri şi spirituali), până la proba contrarie şi, cu toate acestea, uneori nu e nicidecum ruşinos, ba chiar poate fi cât se poate de amuzant să laşi tipologiile familiare ale popoarelor să vorbească de la sine. De pildă, aşa cum face romanul lui Andrea Vitali, care te poartă în Italia gălăgioasă, în provinciile în care temperamentalii mediteraneeni oferă o reprezentaţie comică de zile mari.

Acţiunea din Modista se petrece undeva la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în Italia, pe malul Lacului Como. Liniştea orăşelului e tulburată de o spargere dată taman în primăria oraşului. Hoţii n-au furat nimic şi sunt de negăsit… de fapt, hoţii căutau să ajungă într-un magazin de lângă primărie dar n-au reuşit să-şi ducă planul până la capăt. Lovitura încinge spiritele, reporteri de ocazie miros oportunităţi jurnalistice, în vreme ce autorităţile locale par din ce în ce mai preocupate. Dar preocupate de caz sau de altceva? Căci la fel de importante precum furtul rămas nepedepsit sunt şi propriile probleme ale protagoniştilor. Caporalul Marinara are de rezolvat chestiunea closetelor înfundate de la sediul Carabinierilor, vardistul Bicicli caută să-şi spele onoarea pătată în noaptea spargerii şi în acelaşi timp să se lupte cu tentaţiile lumeşti, în vreme ce primarul şi asistentul său caută să iasă cumva cu faţa curată după perdaful primit din partea prefectului. Colac peste pupăză, ca încurcătura să fie completă, modista Montani se află la vânătoare de bărbaţi, după ce soţul ei nu a mai dat ştiri de pe front. Şi, slavă Domnului că are cu ce îi ademeni, doar munca şi grijile nu i-au mâncat rotunjimile şi nici măcar scatoalcele amantului interlop nu i-au afectat vreun pic farmecul. Nimeni nu scapă de privirile ei ademenitoare, nici jurnalistul Eugenio (care îşi adoarme mama autoritară cu somnifere ca să poate face vizite nocturne la domiciliu), nici mareşalul Accadia (care e foarte riguros şi se ocupă chiar şi de calcule menstruale, pentru a a se asigura că nimereşte o zi potrivită pentru vizite) şi nici chiar sărmanul vardist Bicicli (luat ca un fel de premiu de consolare, când toţi masculii o părăsesc –temporar- pe Montani). Comedia nu are cum să fie deplină, evident, decât atunci când se dezvăluie că lucrurile că nu sunt ceea ce par, de fapt când lumea se întoarce (a câta oară) cu fundul în sus, iar burlacii se dovedesc a fi căsătoriţi, în vreme ce hoţii au secretele lor de oameni cinstiţi.

Aşa cum e recomandat, romanul lui Andrea Vitali este o lectură cu hoţi şi vardişti, de fapt o naraţiune în care protagoniştii se joacă mai mult de-a hoţii şi vardiştii, fac mult zgomot, ne farmecă şi ne amuză, ca să ne demonstreze în cele din urmă că nu e clar cine e mai hoţ şi cine mai vardist. Cu italienii e de glumit… la modul cât se poate de serios!

MODISTA - Andrea Vitali – Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro