— Belle Felini nu era genul de pacient la care sa tina terapia traditionala. Daca m-as fi rezumat la rolul meu profesional obisnuit, adica sa-i aflu trecutul, sa reflectez, sa empatizez cu ea si sa interpretez, pa, n-o mai vedeam. Crede-ma. Sayonara. Auf wiedersehen. Asta facuse cu toti terapeutii pe care ii cunoscuse pana atunci, iar multi dintre ei se bucurau de un bun renume. Stii vechea poveste: operatia a fost un succes, dar pacientul a murit. 

— Ce tehnica am folosit? Mi-e teama ca nu m-ai inteles. Tehnica mea e sa abandonez orice tehnica! Si nu vreau sa fac pe desteptul, domnule doctor Lash, asta-i prima regula intr-o terapie ca lumea. Si asta ar trebui sa fie si principiul tau, daca o sa devii si tu psihoterapeut. Am incercat sa fiu cat mai uman si cat mai putin formal. Nu-mi concep un plan sistematic de terapie, nici tu n-o sa faci asa ceva dupa patruzeci de ani de experienta. Ma bizui doar pe intuitia mea. Dar nu-i cinstit pentru tine, ca incepator. Presupun, daca ma gandesc cum era la inceput, ca cel mai frapant aspect al patologiei lui Belle era impulsivitatea. Simtea o dorinta, bingo, trebuia sa treaca imediat la actiune. Mi-amintesc ca am vrut sa-i maresc toleranta la frustrare. Asta a fost punctul meu de plecare si primul, probabil, principalul scop al terapiei. Hai sa vedem, cum am inceput? E greu sa-mi aduc aminte lucrul asta, fara notitele mele. 

— Ti-am zis ca le-am pierdut. Vad pe fata ta ca nu prea ma crezi. Notitele mele au disparut cand mi-am mutat cabinetul, acum vreo doi ani. N-ai ce face, trebuie sa ma crezi. 

— Cel mai bine imi amintesc faptul ca la inceput lucrurile au mers mult mai bine decat mi-am imaginat. Nu stiu sigur de ce, dar Belle s-a atasat imediat de mine. Si nu fiindca eram atragator. Tocmai imi facusem o operatie de cataracta, si ochiul meu arata ca dracu'. Iar ataxia nu-mi crestea sex-appealul..."