"– Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim – zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori de prieteni. Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei sa ai un prieten, imblanzeste-ma!"
" Micul Print isi lovi palmele una de alta. Vanitosul saluta cu modestie, ridicandu-si palaria. „E mai cu haz aici decat la rege", isi zise Micul Print. Si iarasi incepu sa-si loveasca palmele una de alta. Vanitosul iarasi saluta, ridicandu-si palaria. Dupa ce trecura astfel cinci minute, pe Micul Print il obosi monotonia jocului. "
Carte recomandata de Nicu Alifantis in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".
Fragment din cartea „Micul print” de Antoine de Saint-Exupery:
„În dimineața plecării a făcut o mare rânduială pe planetă. A curățat cu grijă hornurile vulcanilor încinși. Avea doi vulcani încinși. Tocmai potriviți spre a-și încălzi gustarea de dimineață. Mai avea și un vulcan stins, însă, după cum spunea el: „Nu se știe niciodată!” Așa încât curăța deopotrivă și vulcanul stins. Vulcanii, dacă sunt bine curățați, ard domol și liniștit, fără erupții. Erupțiile vulcanice sunt ca focurile care răbufnesc pe horn. De bună seamă, noi, cei de pe Pământ, suntem mult prea mărunți pentru a ne curăța vulcanii. De aceea ne și pricinuesc o mulțime de neajunsuri. Micul Prinț, cuprins de o ușoară tristețe, smulse apoi și ultimii puieți de baobab. El credea că nu se va întoarce niciodată. Toate aceste obișnuite treburi i se părură, însă, în dimineața aceea ciudate. Privi floarea și se pregătea să o pună la adăpost sub clopotu-i de sticlă, dar se pomeni că-i vine a plânge.
- Rămâi cu bine, îi spuse florii. Ea însă nu-i răspunse.
- Rămâi cu bine, spuse el din nou.
Floarea tusi. Dar nu din pricina răcelii.
- Am fost o proastă, îi zise ea în cele din urmă. Îți cer iertare. Caută să fii fericit!
El se miră că nu-l mai dojenește. Rămase locului, descumpănit, cu clopotul de sticlă în mână. Nu știa ce să mai creadă despre această blândețe.
- Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. Tu n-ai știut nimic, e vina mea. Asta n-are nicio importanță. Dar și tu ai fost la fel de prost ca mine. Caută să fii fericit!... Lasă clopotul de sticlă-n pace. Nu mai am nevoie de el...
- Bine, dar vântul...
- Nu sunt chiar atât de răcită... Aerul proaspăt al nopții are să-mi priască. Eu sunt o floare...
- Bine, dar fiarele...
Trebuie totuși să rabd vreo două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum arată fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de frumos. Altminteri, cine să mai treacă pe la mine? Tu, unul, ai să fii departe... Cât despre fiare, n-am nicio frică. Am ghearele mele.
Și-i arătă, cu nevinovăție, cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- Nu mai tot tărăgăna atâta, e plicticos! Te-ai hotărât să pleci, du-te! Căci nu voia ca el să o vadă plângând. Atât era de mândră floarea...”