Vasile I. Dumitra are 13 ani, traieste undeva intr-un sat sarac, pe timpul „Epocii de Aur”, si incepe in anul 1972 un fel de jurnal la care scrie cateva luni. In pagini se aduna micile intamplari de zi cu zi, viata unei fete obisnuite din acel timp trecut, doar ca ea citeste mult, peste puterile varstei ei – printre altele, Divina comedie, ceea ce-o face si mai nostima. Vorbeste despre ale ei, dar si, indirect, despre acea epoca „de trista amintire”, cum suna o sintagma arhicunoscuta. O face, desigur, fara incrancenare, fara ideologie, fara tezism, fara victimizare, fara accente melodramatice, uneori cu umor, desi in pagini transpare tot acel fond de umilinte, de neajunsuri, de limitari, de lucruri intunecate specifice comunismului, dar si existentei in general, de oriunde, caci peste tot exista nedreptate, suferinta, batranete, moarte. Perspectiva este aceea a omului liber care este adolescentul (sau copilul), in orice conditii ar trai.
Despre libertatea fireasca a celui care se afla la marginea lumii, la marginea prapastiei, ca-n faimosul De veghe in lanul de secara, alta carte cu copii si adolescenti, e vorba si in atasantul roman al Dumitritei Stoica. - Simona Popescu