Sute de milioane de albume vândute în toată lumea, o activitate de mai bine de 40 de ani, o moștenire culturală imensă, sursă de inspirație pentru mai multe generații, zeci de ani petrecuți în topuri, spectacole vizuale și acustice unice, inovație tehnică, originalitate a sunetului- iată doar câteva din realizările formației care a scris pagini de istorie a muzicii și nu numai, în ultimele patru decenii. Dincolo de poveștile care s-au tot scris despre ei- biografii semnate fie de apropiați sau fani, de toți cei care i-au urmărit îndeaproape dar care nu au putut aborda decât o perspectivă a outsiderului, iată că a apărut în sfârșit, și în limba română și povestea oficială, dacă îi putem spune așa, ,construită chiar de actori, perspectiva insiderului adică a unuia dintre membrii trupei și anume Nick Mason. Desigur, simplul fapt că această carte cuprinde doar perspectiva lui Nick asupra istoriei Pink Floyd și nu cumulează viziunile complementare ale celorlalți membrii s-ar putea să reprezinte din start, o premisă nu foarte mulțumitoare mai ales pentru fanii înrăiți. Pe de altă parte nu trebuie să uităm că Nick Mason a rămas cel mai longeviv și, cel puțin așa cum reiese din carte, poate cel mai echilibrat membru al trupei britanice – poate și din cauza faptului că a fost toboșar, statutul cel mai de jos pe care îl poți avea într-o formație rock (după cum remarcă, nu fără autoironie chiar autorul cărții). Prin această longevitate pe care a avut-o în trupă, Nick rămâne probabil singurul în măsură să ofere o istorie completă, cel puțin din punct de vedere temporal, al legendarei formații Pink Floyd. Practic, Mason prezintă povestea ascensiunii celor care au oferit publicului piese precum Interstellar Overdrive, Wish you were here, Money, Dogs, de la momentul în care erau doar o trupă studențească ce cânta în cafenele și până la spectacolele de neuitat precum The Wall sau Pulse.

Începuturile Pink Floyd sunt cât se poate de modeste și nu foarte promițătoare: în Anglia anilor 60, câțiva tineri studenți, cu afinități muzicale progresiste (fascinați de rock n rollul vremurilor) înființează o trupă mai degrabă de amatori, adică un grup în cadrul căruia să se poată relaxa și să își exprime pasiunea pentru muzică, cântând coveruri celebre. Abia după recrutarea lui Syd Barrett cel care va da un nou aer formației The Tea Set, rebotezând-o Pink Floyd Sounds (după numele unor interpreți de blues cunoscuți – Pink Anderson și Floyd Council) baietii încep să câștige, lent și dificil, o oarecare popularitate. Contextul cultural este însă favorabil și deschide oportunități fără precedent: lumea deja vrăjită de Beatles se emancipează, e perioada liberalizărilor, a promovării culturii underground, a literaturii și muzicii experimentale (am remarcat că un rol crucial în diseminarea noului val cultural de inspirație americană l-au jucat… librăriile – locuri pentru tot felul de happeninguri cu protagoniști populari precum Alan Ginsberg sau Andy Warhol). În acest context, Pink Floyd Sounds începe să își facă un renume: de la o trupă studențească ce cânta coveruri la o adevărată avangardă a muzicii psihedelice.

După ce intră în atenția EMI (casa de producție care îi promova și pe Beatles), trupa lui Mason primește șansa de a deveni… planetară. Dar nu fără multă muncă, nu fără eșecuri, nu fără.. noroc, până la urmă. Acceptați de unii drept avangardiști și originali, respinși de alții pentru soundul neobișnuit pe care îl aduceau pe piață (Mason consemnează episoade amuzante din concerte susținute în mai multe locuri unde membrii trupei au fost huiduiți și unde oamenii au aruncat cu sucuri și cu monede în cei de pe scenă), Pink Floyd alege calea profesionalizării depline și coagulează un public stabil iar condamnările venite adesea din partea media (încă prmotorul unei culturi oficiale și a unor standarde rigide) le vor crește și mai mult popularitatea. De la primele experimente precum A Saucerful of Secrets sau Atom Heart Mother, Pink Floyd livrează, mai târziu, albumul care a reprezentat de altfel apogeul carierei lor: Dark Side of the Moon – un album al cărui succes Nick Mason îl pune pe seama mai multor factori: de la mesajul universal, la inovațiile tehnice, la exigența și standardele atinse în studiouri și până la valorificarea maturității artistice a membrilor trupei. Urmează apoi o pantă descendentă, nu înainte de ultima lovitură care redefinește ideea de spectacol live a unei trupe rock în general și care antrenează într-o desfășurare hibridă, muzica, imaginea, filmul și decorul scenic: proiectul The Wal (care a impresionat si Bucurestiul, acum in august)l.

Urmează despărțirea de Roger Waters (mult mai greu de substituit, la momentul respectiv, decât Syd Barrett la vremea lui) și inițiativele artistice ale anilor 90.Povestea lui Mason se concentrează cel mai mult pe evoluția artistică a trupei, pe inovațiile tehnice, pe povestea cântecelor și, în ciuda spiritului anecdotic pe alocuri, va părea poate puțin aridă celor care nu sunt neapărat fani Pink Floyd. Așadar Mason nu plusează prea mult pe detalii despre viața din spatele scenei, pe detalii de existență personală, pe experiențele care conturează, în viziunea publicului, viața unui rock star: petrecerile nebune, abuzurile de orice fel, infidelități, scandaluri etc. Pe de o parte acest lucru este de înțeles (deși ar fi putut da o altă savoare volumului), atâta timp cât intenția e de a reconstrui istoria Pink Floyd și nu de a privi pe gaura cheii în culisele private ale membrilor ei, nu neapărat relevante pentru istoria trupei. Din acest punct de vedere, biografia lui Mason este mai degrabă una tehnică și riguroasă, decât una vie și revelatoare. Cu toate acestea, ea este cât se poate de valoroasă și interesantă, atâta timp cât marchează și analizează (cu suficientă prudență și diplomație aș putea remarca) momentele de glorie dar și cele de criză ale unei trupe legendare. La final, prezentarea lui Mason îți oferă reperele succesului Pink Floyd: e vorba de o trupă care și-a asumat imperfecțiunile dar care a știut să își valorifice atuurile, o trupă care nu a început foarte hotărâtă, cu staruri geniale, dar care a progresat, păstrând dorința de profesionalizare și inovare, o trupă care și-a recunoscut admirativ maeștrii (precum Cream, Clapton sau Hendrix) dar care a căutat să experimenteze fără nicio constrângere (iar experimentele ajung departe – de la albumele concept, la integrarea simulărilor bătăilor inimii, înregistrarea sunetelor de monede găurite sau de ceasuri în magazine), o trupă care a știut să unifice și să recunoască (nu fără dificultăți însă) contribuțiile inginerilor, sunetiștilor și impresarilor și să le facă loc cu generozitate și seriozitate în proiectele lor. În fond, Dark Side of the Moon care reprezintă, așa cum am amintit, culmea succesului Pink Floyd este un simbol până la urmă pentru spiritul formației caracterizat de următoarele coordonate experimental, exigență, originalitate, tehnicitate.

Istoria Pink Floyd, văzută de unul dintre membrii săi este așadar disponibilă atât pentru cei care descoperă astăzi trupa britanică pentru prima oară, cât și pentru veteranii care au crescut cu Pink Floyd și încă îi mai ascultă și astăzi. Pentru cei care cred însă că volumul va dezvălui toate zonele de umbră ale acestei istorii, să asculte, înainte de a trece la lectură, piesa Eclipse și să-și amintească faptul că: there is no dark side of the moon. As a matter of fact it s all dark.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro