La cincizeci de ani

(de Ana Blandiana)

 

Intrebarea ce ar insemna si cum ar fi citite aceste versuri, daca nu ar fi semnate de Doina Cornea, nu are sens. Pentru ca sensul publicarii lor si chiar sensul lor, al versurilor, este acela de a incerca sa descifreze din inca un unghi personalitatea – cuprinsa de o lumina misterioasa eludand contururile – care ne‑a marcat istoria sufleteasca si istoria propriu‑zisa in ultimele decenii ale secolului 20.

M‑am gandit adesea la acel straniu moment, plasat in preajma varstei de 50 de ani a doamnei fragile ca o statueta de Tanagra – mama a doi copii mari si asistenta la catedra de franceza a Universitatii din Cluj – momentul care a decis‑o sa‑si schimbe atat de brusc si atat de dramatic destinul. Cum, unde si cand a fost clipa in care s‑a asezat la masa, a luat o foaie de hartie si un pix si a inceput sa scrie prima scrisoare de protest? Care a fost punctul din care vocea de fetita timida a profesoarei de franceza a inceput sa rasune si sa fie ascultata pana la celalalt capat al lumii ca voce a Romaniei? M‑am intrebat, fara sa fi avut curajul sa o intreb si pe ea, daca a fost vorba doar de exasperare, de atingerea gradului zero al suportabilitatii sau existase in plus – asa cum simteam – ceva mai profund si mai greu de definit?

Fara sa fi dezlegat enigma, versurile mi‑au con­firmat banuiala.

Doamna Cornea a inceput sa scrie versuri nu in adolescenta, cand „nu e om sa nu fi scris o poezie”, ci la cincizeci de ani, cum singura marturiseste mirandu‑se „Un om deci/ caruia sa‑i trebuiasca/ cincizeci de ani/ ca sa invete sa coboare/ treptele ce duc/ inspre taina cuvintelor”.

Iar taina cuvintelor a cuprins pentru ea, in egala masura, poezia si curajul.

Doamna Cornea a inceput sa scrie versuri la aceeasi varsta la care a inceput sa scrie protestele ca si cand atunci s‑ar fi produs un declic care a schimbat perspectiva, care a intors ochii destinului in alta directie. De altfel, exista mai multe poeme in care apare sintagma „La cincizeci de ani” si gandul merge mai departe cu un fel de uimire: „La cincizeci de ani, incet ochii si‑i indreapta spre nemarginit” sau „La cincizeci de ani/ incet privirile rotesc sub tainica chemare”...

Daca ar trebui sa rezum in doar doua cuvinte sensul acestor poeme, cred ca m‑as margini la latinescul Unde malum? De unde vine raul? Este o intrebare care revine sub diverse forme in acest volum dandu‑i masura adancimii si a suferintei: „Suntem bolnavi?” (exista chiar doua poezii cu acest titlu); „De ce eu oare sangele mi‑am dat?” (se intreaba Horia, conducatorul rascoalei); „Unde as putea sa ma ascund de privirea lor murdara?”; „De ce ma ratacesc mereu in somnu‑acesta greu?”; „Ce va mai ramane/ Din tot ce am trait?”.

Intrebari existentiale sau descrieri de cosmaruri, versificari ale unor momente de depresie sau pur si simplu rugaciuni, versurile Doinei Cornea redau cadrul sufletesc din care s‑au nascut protestele si uneori chiar il descriu ca pe un peisaj cotidian generator de revolta: „Trecatori cu fete sterse/ si cu gulere murdare/ Ce tarasc/ Sacose pline/ De‑nlocuitori de toate/ Si de ganduri si de vise...” sau „Dincolo de statia de autobuz/ Unde viermuiau ca intr‑un musuroi/ Oameni de tot soiul... si vii si morti,/ Batrani, copii, si tineri deopotriva.../ Printre gunoaie si bilete aruncate,/ manii, suspine, strigate sau chicote obscene...”

Stranse in doua volume, nedate la tipar („In cautarea ingerilor pierduti” si „Lacrimi de arama”), ambele dedicate fiului ei care i‑a fost nu numai mereu alaturi, ci a fost chiar o parte din ea insasi, versurile Doinei Cornea sunt publicate acum pentru prima oara si ne fac sa intelegem izvorul adanc, profunda disperare din care s‑a nascut forta spirituala care i‑a purtat numele.

Astfel, ele sunt cealalta parte, secreta, deprimanta, a curajului, cu atat mai eroic cu cat nu avea ca punct de sprijin in univers, in timp ce ne tinea locul in fata lumii intregi, decat credinta si iubirea.

Pentru ca „lumea e fragila cand nu poti iubi”, spune poeta.

 

Nota bio-bibliografica

(de Leontin Horatiu Iuhas)

 

Asa cum spunea chiar Doina Cornea intr‑una din autobiografiile ce trebuiau facute anual la Universitatea din Cluj, „decat prin enumerarea unor date si evenimente autobiografice exterioare stereotipe (studii, condamnari, politica, rudenii etc.) – date rupte de adevarul psihic ascuns al trairilor umane, specifice de la individ la individ – am cunoaste, cred, mai multe adevaruri despre un om, daca am sti de cate ori s‑a uitat noaptea la «Carul Mare», sau de cate ori s‑a aplecat cu duiosie asupra unei flori.” Doina Cornea a iubit. A iubit oamenii din jurul ei, a iubit florile pe care le ingrijea an de an si care, de multe ori erau singurele ei confidente. A iubit culorile blande pe care le‑a combinat cu migala, transformandu‑le in tablouri. Cuvintele a‑ncercat sa le transforme in poezii, minciunile ce se spuneau a‑ncercat sa le inlocuiasca cu adevaruri. Pentru cei care cred mai mult in cifre decat in flori si stele:

S‑a nascut la Brasov in 30 mai 1929 si a plecat la Ingeri in 4 mai 2018. A urmat cursurile scolii germane din Reghin (1936‑1942), a celei maghiare din Reghin (1943‑1944) si a liceului romanesc de fete, proaspat reinfiintat, „Unirea” din Targu-Mures, in 1945. Intre 1946 si 1948 a urmat Liceul Ortodox de fete din Cluj, dupa care a facut Facultatea de Filologie a Universitatii „Victor Babes” din Cluj intre anii 1948 si 1952. Intre 1952 si 1958 a fost profesoara de liceu la Zalau si din anul 1958 a functionat ca asistenta la Facultatea de Filologie din Cluj pana in anul 1983 cand – urmare a unei scrisori adresate „celor care nu au incetat sa gandeasca”, prin intermediul postului de radio Europa Libera – a fost data afara. Intre 1982 si 1989 a adresat, prin intermediul postului de radio Europa Libera, cateva zeci de scrisori adresate atat lui Nicolae Ceausescu, cat si unor personalitati internationale. Ca urmare a so­lidarizarii cu protestul muncitorilor brasoveni din 15 noiembrie 1987, si a distribuirii de manifeste, a fost arestata timp de cinci saptamani. Pana in 21 Decembrie 1989 a avut un regim de arest la domiciliu, fiind haituita, injurata, scuipata, batuta de catre securisti. Dupa 1989 a actionat in cadrul a diverse organizatii (PNT‑CD, Grupul pentru Dialog Social, Alianta Civica, Forumul Democrat Antitotalitar, Fundatia Memoria etc.) sau in nume personal pentru instaurarea unui stat de drept in Romania.

Traduceri: Mircea Eliade, Incercarea labi­rintului (Dacia, 1990 si Humanitas, 2007); Petru Gherman, Preafericitul Ieremia Valahul (Dacia, 1991); Printul Vladimir Ghika, Ganduri pentru zilele ce vin (Dacia, 1995), Ultimele marturii (Dacia, 1997) si Frag­mente postume (Dacia, 2003).

Volume: Libertate? (Criterion, 1990 si Humanitas, 1992); Fata nevazuta a lucrurilor (Dacia, 1999 si Editions du Felin, 2001); Puterea fragilitatii (Humanitas, 2006); Jurnal. Ultimele caiete (Fundatia Academia Civica, 2009).

Cele mai importante distinctii: Premiul Thorolf Rafto (1989), Doctor Honoris Causa al Uni­versitatii libere din Bruxelles (1989), Ordinul „Steaua Romaniei” in grad de Mare Cruce (2000), Legiunea de Onoare a Frantei in grad de Ofiter (2000), Ordinul de Cavaler al Sfantului Silvestru, Papa (Vatican, 2003), Legiunea de Onoare a Frantei in grad de Comandor (2009), Crucea Casei Regale a Romaniei (2009).