Pe acest fond de slabire - si sus si jos - a legaturilor, nici poetul nu se aventureaza sa scrie cu propriul singe, preferind sa "deseneze" "o inima" si sa-si "infiga creionul" in acest desen, nu in propria inima. E o conditie supliciala pe care el o transfera cuvintelor, numai ca aceste cuvinte sint prea grele, prea incarcate ("moartea nu-i decit un cuvint", zice poetul incurajindu-se, dar de fapt neputind - si nevoind - sa exorcizeze realitatea de continutul ei) de parti ale fiintei spre a nu-l captura pe poet intr-un virtej expiator sau iluminant (cum se intimpla, bunaoara, in Dumica Sfintilor Parinti - dar si alte poeme, unde intreaga biografie a familiei e cristoformizata). O psaltica tensionata, cu ferventa bruscata de izbucniri rebele, scrie aici poetul Vasile Iftime. - Al. Cistelecan