"Futilități electorale și alte povesti de adormit oamenii mari" este un volum scris de doi scriitori, Adriana Bogatu si Adrian Victor Vank, pe care îi apreciez extrem de mult ca oameni, ca profesioniști (fiecare în domeniul său de activitate), ca persoane care știu atât de bine să mânuiască condeiul, creând magie cu ajutorul cuvintelor, făcându-ne pe noi,cititorii, să evadăm din cotidian sau să conștientizăm niște realități pe care le trăim plenar.

Există cărți pe care nu le poți reda sau povesti, despre care nu poți să spui decât: "oameni buni, citiți-o pentru că aveți ce învăța!" Ei, cam așa este si acest volum.

"Orice carte este o luptă a omului cu timpul." scria d-na Adriana Bogatu.

Cartea, leagă oameni care nu s-au cunoscut niciodată și totodată leagă cetățeni din epoci distante, scrisul fiind cea mai bună invenție a omului. "Cărtile rup lanțurile timpului și spațiului", spunea astronomul și romancierul american Carl Edward Sagan, în asentimentul căruia sunt și eu.

Dar ce ar fi cartea fără cititori? Probabil doar gânduri pierdute în valurile timpului.

Cred că sunteți mulți aceia care vă mai amintiți de acea întrebare de la orele de limba și literatura română din timpul anilor de școală "ce a vrut să spună autorul?"

Nu am înțeles vreodată de ce era important să știu asta pentru că mereu mi s-a părut mult mai important ca să-mi exprim părerea despre ceea ce m-a făcut să simt acea lectură. Pentru că sunt de părere că orice carte își are cititorii ei.

Ei bine, cred că scrierile d-nei Adriana Bogatu si ale d-lui Adrian Vank nu sunt pentru oricine, dar sunt pentru mulți, dovadă fiind prezența mare a cititorilor din ziua lansării acestui volum și de la lansările celorlalte două volume ale dumnealor "...și duminică e tot sâmbătă" și "Dresorul de cactuși", precum și vânzările cărtilor dumnealor, ceea ce este îmbucurător și încurajator, pentru că oamenii încă mai citesc si citesc lecturi de calitate în această eră supertehnologizată și invadată de aceaste porniri pentru socializarea virtuală. În fine, cred că acestea din urmă s-ar încadra în ceea ce ar numi autorii futilităti cotidiene.

Recunosc că și pe mine, la fel ca pe mulți dintre cititori, m-a intrigat titlul și coperta, care sunt extraordinar de interesante.

După ce am citit cartea, am înțeles cât de elocvente sunt ambele. Cum niște cuvinte se pot transforma în gloanțe care, dacă sunt bine înțelese, pot nimeri direct la țintă, iar dacă nu sunt înțelese sau nu se vrea a fi înțelese, acestea se pot pierde în neant. Pentru că, fără a face abstracție că această carte este un pamflet, reușește pe alocuri să taie în carne vie, autorii fiind fini observatori a tipologiilor de oameni și a anumitor manifestări.

Despre conținut, pot spune că este uimitor să constat încă o dată cum două stiluri total diferite s-au putut completa, rezultatul fiind surprinzător, iar de data aceasta, recunosc că uneori mi-a fost mai greu să îmi dau seama care a fost mâna d-nei Adriana Bogatu și care a fost cea a d-lui Adrian Vank.

Experiența d-lui Vank în activitatea prestată la Biroul Electoral Județean îmbinată cu anumite aspecte tragi-comice din viața cotidiană personală au făcut deliciul primei părți a cărții intitulată "Futilități electorale", fiind redată în stilu-i caracteristic, cu ironii subtile, făcând haz de necaz și luându-se pe alocuri în derâdere. Nu ai cum să nu zâmbești cumva amar când descoperi alături de autor situarea si rolul punctului G(e) al actualelor alegeri electorale, cum i-au dat palpitații un plic venit prin poșta secretă și cât de diverse si "educative" pot fi discuțiile dintre membrii Biroului.

Însă prin acest slalom dintre domiciliu, sediul BEJ și sala de judecată, regăsim acele pasaje cu încărcătura unor cuvinte glonț, care nu ne pot lăsa indiferenți, aspecte pe care și noi le conștientizăm poate, dar nu le exprimăm atât de bine.

De asemenea, este fascinant cum ambii autori au îmbinat aspectele ce țin de cotidian cu frânturi din trecut, cu amintiri care încep să aibă relevanță în prezent.

Evocând anumite momente din trecut, unul dintre autori ne precizează într-unul dintre capitole ca "există foarte putini oameni care să nu fi avut un prieten pe care să-l cheme Mișu". Însă, acest "Mișu", care "respira solemn, vorbea solemn, se mișca solemn", a ieșit până la urmă din preasolemnitatea sa, dând-o la un moment dat, fiind sub influenta lui Bahus, într-o cufureală verbală ruso-română cu care nu a reușit să-l ducă cu preșul pe ospătarul, băiat de mahala și înfipt bine în realitate, fiind un moment care nu are cum să nu aducă zâmbete.

Se regăsesc în aceast volum niște portrete de candidați construite magistral, cum ar fi: candidatul rural, mitomanul Toporaș, mahărul, trufașul, femeiușca de partid, bărbătușele, guși electorale, din ale căror denumiri îți poți da seama cam ce fel de personalități ar putea fi. Nu scapă de sub observație însă nici acel "alegător de cursă lungă" care descinde din "Cetățeanul turmentat al lui Caragiale" și care are veșnica dilemă "el pe cine alege" și în pielea căruia ne-am regăsit cumva cei mai mulți dintre noi, având în vedere coloratura politică și dilemele provocate de diverși candidați; și nici acel "votant de după-amiază", parvenit peste noapte și nu numai, care susține financiar, din interes personal, un anumit candidat care i-ar putea fi de folos în ascensiunea sa spre acapararea unei și mai mari puteri.

Cartea întâi se încheie cu acel moment, care mi-a plăcut mult, în care membrii Biroului Electoral Judetean merg în capitală, la Biroul Electoral Central, pentru a preda "lestul electoral" și care concluzionează apoteotic că "am ajuns de unde am pornit"...

Pentru că, așa cum este scris și pe a patra copertă a volumului, care explică semnificația imaginii de pe prima copertă "mâna în formă de cerc este metafora greșelilor pe care tindem să le repetăm, chiar dacă, inițial, părea că le înțelesesem lecția".

Mi-a plăcut mult cum au fost introduse foarte inteligent anumite povestioare fantasy cu tâlc, care s-au potrivit perfect în ansamblul arhitectural al acestui volum și nu voi dezvolta acest aspect, dar am ținut să-l menționez pentru că sunt foarte frumos scrise.

În partea a doua, " ... și alte povești de adormit oamenii mari", precum și în cea de-a treia "Jurnalul unui carantinat prin ricoșeu " am citit niște povești sensibile și niște introspecții îmbrăcate într-un limbaj extraordinar de frumos, simțindu-mă parcă, uneori, în fața unui tablou colorat în cuvinte.Scrierile d-nei Bogatu au aceast efect, de a atinge corzi sensibile și de a ne încărca cu frumos.E greu de descris si de aceea evoc un capitol care mi-a mers în suflet. Un capitol căruia chiar nu-i poți da un titlu și chiar așa se numește "No Title" și asupra căruia vă invit să vă aplecați pentru că va stârni sentimente diverse în fiecare dintre voi, cititorii.

"Viața e un rând de scaune goale. Nu știi de la început

câte sunt de fapt. Vezi doar cum se așază și se ridică

ritualic, la intervale precise, câte cineva pe/de pe ele. Se ridică pur și simplu și pleacă. Stai la capătul rândului și nici măcar nu aștepți un salut de rămas-bun. Ai învățat, cu greu, dar ai reușit să accepți în cele din urmă că, între entuziasmul sosirii și

muțenia plecării, nu rămâne decât o pungă plină ochi cu silabe și cuvinte. Cea mai prețioasă pare să fie cenușa silabelor, firimituri de suflet pentru păsările nenăscute ale văzduhului. Din când în

când, treci printre scaunele goale ca să le cureți. Așa se cuvine. Unul are o gumă lipită direct pe plușul albastru, altul păstrează urma unei cești de cafea pe care știi sigur cine a băut-o, ții minte până și culoarea cămășii pe care o purta în ziua aceea... Undeva,

spre jumătatea rândului, e scaunul pe care n-ai lăsat să se așeze nimeni, niciodată. E locul de pe care viața se vede cel mai bine. L-ai păstrat gol ca pe un altar neterminat, în care Dumnezeu tot amâna să se întoarcă de la treburile lui cerești. Sau lumești. O să

rămână gol până la sfârșit. Îl păstrezi degeaba, așa cum ai păstrat pantofii cu toc de 14 (ce nebunie de gând să te urci pe tocurile alea doar ca să nu-ți scape vreun cuvânt, pentru că era înalt șicuvintele lui se duceau direct în albastru!), cerceii orhidee, biletul

cu câteva cuvinte cărora doar tu le știi adevăratul sens, numărul de telefon scris în grabă cu mina unui pix găsit pe jos, fotografia, singura fotografie în care îl privești drept în ochi și rochia de voal despre care spunea că e ca spuma unui val care s-a îmbrăcat cu

tine... Pe ultimul scaun, te așezi, în sfârșit. E ponosit și plin de petice adăugate haotic: mătasea e cusută de o mușama cu desene geometrice, plușul atârnă prins de marginea a ceva ce pare să fi fost un ambalaj de plastic, un pătrat din piele stă strâns îmbrățișat cu un romb din carton... Ai obosit. E timpul să-ți lași capul

în piept și să recunoști că din trecut nimeni n-a făcut viitor, că din moarte n-ai cum să mai faci viață, că din cenușă de silabe nu mai închegi cuvinte, că din cicatrici n-ai cum să ștergi vârfurile săgeților care răniseră, că numai iubirile grele și imposibile tatu-

ează tăceri pe pielea eternității... Numai ele."

Un volum pe care îl recomand din suflet, mai ales pentru cei care vor să citească și altceva, ceva ce nu s-a mai scris.

Mulțumesc autorilor pentru acest volum prețios!

Mă înclin!