„Romanii (bizantinii), in numele pacii, dau uitarii vicisitudinile trecutului si nedreptatile… si pentru ca ei depasesc toate celelalte neamuri in ceea ce priveste filantropia, nu se grabesc sa puna mana pe arme.”

La Editura Doxologia a aparut lucrarea „Filantropia Bizantina si asistenta sociala”, autor Demetrios Constantelos. Traducerea din engleza este realizata de dr. Florina Muresan.

Parintele Demetrios Constantelos, profesor la importante institutii de invatamant superior din Statele Unite este un cunoscut teolog ortodox, specialist in domeniul civilizatiei bizantine si spiritualitatii ortodoxe. Lucrarea constituie un studiu sistematic al filantropiei bizantine pana in secolul al XI-lea si, intr-un sens mai larg, un manual indispensabil pentru intelegerea diferitelor aspecte ale vietii bizantine.

Pe parcursul a trei parti, autorul isi propune sa arate in ce masura filantropia era un element al gandirii religioase, morale si sociale bizantine si pana la ce nivel era practicata in Bizant  de catre Biserica, familiile imperiale, asezamintele monastice sau simplii cetatenii. Pentru aceasta a consultat un volum impresionant de surse bizantine, atat laice, cat si ecleziastice, precum si un numar mare de lucrari de specialitate. Practic, lucrarea Parintelui Constantelos rezuma tot ce s-a scris pana atunci in domeniul filantropiei bizantine. Porneste de la constatarea ca si vechii greci vorbeau despre filantropie si o practicau sub forma ospitalitatii, a compasiunii, a respectului pentru semeni. Insa spre deosebirea de filantropia din lumea antica, limitata sub raport principal, motivational si practic, in Imperiul Bizantin ea s-a constituit intr-un percept divin care a fost exprimat in practica. Sfintii Parinti au accentuat faptul ca filantropia ce se concretizeaza in plan social nu este altceva decat o punere in lucrare a iubirii lui Dumnezeu fata de oameni, iubire manifestata in Iisus Hristos Cel rastignit si inviat. In Sfanta Liturghie ni se aminteste constant de filantropia lui Dumnezeu care este bun si iubitor de oameni. Din acest motiv filantropia divina ar trebui sa devina izvor al iubirii omului fata de semenii sai.

Asezamintele filantropice care au functionat in Imperiul Bizantin si pe care parintele Constantelos le descrie cu atentie si anume: spitalele, casele pentru straini, casele pentru batrani, orfelinate, case pentru saraci, ne arata ca activitatea in domeniul asistentei sociale nu este un castig al umanismului modern, ca ea a fost practicata sistematic inca din primele secole crestine.

Cartea Parintelui Constantelos se recomanda tuturor celor interesati de gandirea Sfintilor Parinti in domeniul filantropiei crestine si de actiunea Bisericii in domeniul asistentei sociale. Ea umple un gol in literatura de specialitate in limba romana, care este tentata sa abordeze problema filantropiei mai mult din punct de vedere teologic decat istoric. O perspectiva istorica asupra filantropiei crestine se poate constitui intr-un raspuns pentru cei tentati sa minimalizeze rolul filantropiei in cadrul Bisericii Ortodoxe, acuzand-o ca este istoric inclinata spre contemplatie si foarte putin spre practica. Ea se poate constitui, de asemenea, intr-o motivatie pentru misiunea sociala a Bisericii in societatea contemporana, cu atat mai mult cu cat astazi asistam la secularizarea filantropiei sociale crestine, la ruperea ei de Evanghelia Mantuitorului Hristos. Ori temeiul filantropiei crestine este iubirea lui Dumnezeu fata de oameni.

Este o lucrare hermeneutica si sistematica care studiaza filantropia ca mentalitate si mod de viata in Bizant. Chiar si criticii, care au vazut in Bizant numai superstitii si acte de barbarism, au cuvinte de lauda cand vorbesc despre gandirea filantropica bizantina si despre practicarea ei, totusi acest aspect a ramas aproape necunoscut si insuficient studiat. In jurul anului 1348 Alexios Makrembolites, sublinia faptul ca bizantinii erau generosi si iertatori chiar si fata de dusmanii care profitau de pe urma bunatatii lor, deoarece filantropia era una din calitatile lor innascute. Afirmatii similare face si Imparatul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354), care considera ca bizantinii se disting de alte popoare prin numeroasele lor acte filantropice. El aduce in atentie faptul ca filantropia era privita ca o virtute proprie nu numai celor bogati si puternici, ci si tuturor institutiilor si claselor sociale. De la Teofilact Simocatta, care a detinut functia de secretar al imparatului Heraclie (610-641), se pastreaza un discurs interesant care reflecta intr-o anumita masura etosul civilizatiei bizantine. El prezinta Imperiul Roman tarziu sau Bizantin ca un Stat care depasea, in practicarea filantropiei, toate celelalte neamuri: „Romanii (bizantinii), in numele pacii, dau uitarii vicisitudinile trecutului si nedreptatile… si pentru ca ei depasesc toate celelalte neamuri in ceea ce priveste filantropia, nu se grabesc sa puna mana pe arme.”

In paginile cartii se realizeaza un mozaic bizantin care ofera o imagine veridica a istoriei religioase si sociale ale acestei societati.

Conceptul de filantropie inseamna mult mai mult decat simpla afectiune, mila, prietenie si compasiune. Este iubirea manifestata in vorbe si in fapte, iubire aratata atat prietenilor cat si dusmanilor, este iubirea de care trebuie sa se bucure fiecare om pentru ca este om. Adevaratul filantrop isi ajuta chiar si dusmanii, El il imita pe Dumnezeu, facand fapte bune de care sa beneficieze atat cei drepti cat si cei nedrepti, tot asa cum Dumnezeu revarsa peste toti oamenii soarele si ploile Sale ceresti. Cum este si firesc, actele filantropice cautau sa-l multumeasca nu numai pe filantrop, ci si pe adevaratul izvor al oricarei binefaceri, adica pe Dumnezeu.