In Afganistan, nasterea unui fiu reprezinta un motiv de sarbatoare, iar sosirea pe lume a unei fiice este adesea jelita ca o nenorocire. Astfel, a aparut si un „al treilea tip" de copil: o fata crescuta temporar ca baiat si prezentata ca atare lumii exterioare.
Jenny Nordberg realizeaza un tablou impresionant al societatii in care multe femei isi traiesc clandestin copilaria si pubertatea intruchipand sexul favorizat social, pentru ca ulterior sa fie silite sa se marite si sa aiba copii. Fetele ascunse din Kabul are in centru personaje remarcabile, care dau viata acestei carti: Azita, parlamentara care nu vede alta optiune decat sa-si schimbe a patra fiica, Mehran, in baiat; Zahra, adolescenta baietoasa care se lupta cu pubertatea si refuza incercarile parintilor ei de a o transforma iarasi in fata; Shukria, maritata si mama a trei copii dupe ce a trait 20 de ani ca barbat; si Nader, care participa la rugaciuni alaturi de Shahed, politista sub acoperire, ambele ramanand deghizate ca barbati si la maturitate. Urmarind evolutiile dramatice ale vietii acestora, autoarea examineaza in acelasi timp propria noastra istorie traseaza paralele cu opresiunile la care sunt supuse persoane din alte parti ale lumii.

JENNY NORDBERG este jurnalista premiata si locuiene in New York. A realizat numeroase reportaje de investigatii, printre altele pentru ziarul New York Times, unde a publicat o serie de articole care i-au adus Premiul Pulitzer pentru Reportaje Nationale in 2005. In anul 2010 a primit Premiul Robert F. Kennedy pentru Excelenta in Jurnalism, pentru un documentar TV despre femeile afgane.


Fragment:

" PE 7 FEBRUARIE 1999, Azita a stiut ca nu avusese succes, dar era prea epuizata ca sa vorbeasca ori sa aiba orice fel de reactie. Se afla in casuta foarte friguroasa a soacrei ei, izolata doar cu iarba uscata amestecata in lutul peretilor. Prima geamana se nascuse dupa aproape trei zile si trei nopti de travaliu, o nastere prematura cu o luna. Cantarea doar 1,2 kilograme si respira scurt si gafait. Dupe zece minute, fata i s-a invinetit si dadea putine semne de viata cand a sosit pe lume sora ei. Si a doua fetita era in pragul mortii. Femeile care o ajutasera pe Azita sa nasca n-au spalat gemenele, ci i le-au intins invelite in panza; pentru toti cei prezenti era evident ca nou-nascutele nu vor supravietui.

Cand soacra ei a inceput sa planga, Azita a stiut ca n-o facea de teama ca nepoatele ei vor muri. Batrana era dezamagita.
— De ce, a strigat ea, potrivit amintirilor Azitei, capatam mereu fete in familie? Ce le voi spune vecinilor? Si satenilor?
Azita nu simtea nimic. Cu un an in urma, ea trecuse pragul noii si primitivei ei locuinte, ca proprietate a unei familii sarace de tarani, purtand un singur lucru de valoare: uterul. Sotul ei avea deja o nevasta al carei uter era motivul pentru care Azita fusese inregimentata ca a doua nevasta. Prima nevasta nascuse o fata, dar al doilea copil al ei – un fiu – murise. Dupa aceea ea avusese numai avorturi, ceea ce o determinase pe soacra sa caute o a doua nevasta, tanara si sanatoasa, pentru fiul ei.Odata cu Azita a sosit si promisiunea unui viitor mai bun pentru familia dintr-un satuc cocotat pe o coasta de deal si chiar mai izolat de lumea din exterior decat Qala-e-Naw, capitala provinciei Badghis. Pe atunci acolo se putea ajunge doar cu calul sau cu magarul, ori pe jos.

Gospodaria de zece persoane, compusa din doi frati, cele trei neveste ale lor si toti copiii, era condusa de soacra Azitei. Ea isi impunea puterea pentru a decide pang si cele mai mici detalii ale vietii nevestelor fiilor ei: impartirea corvezilor intre ele, cand si ce mancau, cine vorbea si care trebuia sa fie subiectul conversatiei. Soacra tinea de asemenea cheile de la Camara cu alimente. Respectarea regulilor ei insemna diferenta dintre a manca si a flamanzi.

Cand a sosit, Azita a primit cateva sarcini. A invatat in scurt timp sa se ocupe de vaci — una pentru muls si trei pentru munca pe camp — , de cele zece oi si de numeroasele gaini. In spiritul unei surori mai mari si ca persoana care crescuse complet diferit, ea a inceput in scurt timp sa faca sugestii in casa. A propus ca, inainte de a manca, sa se spele pe maini, sa-si taie unghiile si sa se ajute intre ei cu copiii. I-a sfatuit pe toti sa-si uneasca fortele si sä aduca mai multa apa in casa, sa combata lipsa de igiena si bolile. A sugerat ca barbatii si femeile din gospodarie sa manance laolalta — o idee radicala intr-o locuinta in care barbatii erau strict separati de femei, cu exceptia noptilor, cand din partea sotului era de asteptat sa se culce cu una dintre nevestele sale. Azita a spus ca era logic sä ai mai multe contacte cu toata familia si ea insasi asa fusese crescuta.

Niciuna dintre ideile ei n-a fost bine primita.
O problema aparte o reprezentau numeroasele haine pe care si le adusese de acasa. Fiecare femeie din sat avea doar doua vesminte — unul care nu era purtat decat la ocazii speciale, de exemplu nuntile, si unul de zi cu zi, care era spalat doar la zece zile, fiindca apa era putin. Azitei i s-a spus ca daca dorea sa poarte haine spalate mai des, isi putea aduce singura apa de la fantana aflata la mare distanta. "