...romanului i-a placut extrem de mult fanariotismul, acea atitudine servila cu capul plecat incarcata de nostalgie si cu privirea indreptata catre bunurile sale care trec Dunarea, Prutul ori Tisa pentru ca, in final, sa urmeze lamentatia sub semnul lipsei de destin. Crede-ma ca de la asasinarea lui Mihai Viteazul si pana la cea a lui Tudor Vladimirescu, deci mai bine de doua secole, romanul a fost strivit de destin, strivit pana la pierderea identitatii ca sa ma exprim mai poetic, a traversat doua veacuri de singuratate fara sa realizeze in schimb nimic, niciun psalm, nicio rugaciune ori lamentatie, niciun protest, doua veacuri de somnolenta mentala, cu exceptia momentului Dimitrie Cantemir. A, era sa uit, gandeste-te o clipa numai la imnul Romaniei, "Desteapta-te romane", nu iti suna cam ciudat? E ca si cum romanul somnolent si abulic ar fi chemat la ordine, mai bine zis imboldit sa se trezeasca din acea lentoare seculara devenita cronica si... parca si infectioasa pe deasupra. Un imn lent, mioritic, in care eroul principal, poporul, joaca rolul de victima careia ii este parca lehamite sa puna umarul la treaba pentru a-si crea un alt destin. Cand asculti imnul Romaniei, te strabate un fior de nostalgie si de tristete care coboara parca din vremurile ancestrale, o satietate a esecului implinit pana la refuz! 

 

Exilul, ca mod de existenta, viabil si convenabil, iti confera o mobilitate excesiva, un simt al pericolului exacerbat la maximum si o perceptie complet diferita asupra vietii; te invata in primul rand ca impamantenirea este periculoasa si tranzitorie si ca singura valoare stabila in afara credintei in Dumnezeu o are numai banul pe care il poti muta de colo-colo si care iti confera un fel de lejeritate existentiala. Acelasi exil te mai invata ca nu e nevoie sa iubesti niciun pamant, fie el oricat de sfant, chiar si al tarii unde te-ai nascut, chiar si al Ierusalimului, ci numai pe cel al Ierusalimului ceresc pe care niciun cotropitor nu ti-l va putea cuceri vreodata; de aici purcede acea mobilitate excesiva a evreului de pretutindeni, acel peripatetism pronuntat, un fel de du-te-vino continuu si interminabil care i-a conferit statutul de homo viatur. Diaspora totala, simtul pericolului, intuitia afacerii, viziunea transnationala, mobilitatea perpetua, instabilitatea sociopolitica si financiara, toate acestea au contribuit la definirea evreului ca element atipic si alogen.