Cea dintai istorie a dealerilor de arta, aceste extraordinare si discrete personaje care si-au construit profesia in jurul unui singur talent: acela de a identifica precis calitatile inefabile, dar infinit de valoroase, care caracterizeaza capodoperele – si de a gasi clienti pentru care aceste calitati sunt irezistibile. Duveen, cel care i-a adus pe vechii maestri in America;  Paul Durand-Ruel, aparatorul impresionistilor; Daniel-Henry Kahnweiler, marele preot al Cubismului; Leo Castelli, dealer si moasa pentru Expresionismul abstract si Pop Art; Peter Wilson, charismaticul presedinte al Casei Sotheby’s, care a transformat licitatiile in spectacol de teatru.

    Povestea lui Philip Hook ne poarta de la inceputurile acestei meserii – la Antwerpen, unde picturile erau vandute la cantar – pana la splendoarea galeriilor contemporane din New York, Londra sau Paris.

 

    „O parada de sarlatani, escroci si vizionari  in aceasta istorie vie a celor doua mii de ani de comert cu arta… Hook scrie cu onestitate si detasare… si aproape niciunul dintre personajele lui nu scapa cu fata curata…“ - ROBERT EUSTACE, Saturday Telegraph

    Fragment din volumul "Escrocii galeriilor de arta" de Philip Hook:

 

    „Wildensteinii au ramas altruist-netransparenti in privinta propriei lor istorii si functionari. Nu sunt de acord sa se faca publice informatiile inutile. Dupa parerea lor, lumea artelor trebuie sa se concentreze asupra unor lucruri mai importante. Ceea ce se cunoaste in general este ca afacerea a fost intemeiata, dupa Razboiul franco-prusac, de Nathan Wildenstein, care a venit la Paris din Alsacia natala si a deschis o galerie de arta. Perioada lui de specializare preferata, pentru care a contribuit la dezvoltarea unei piete infloritoare, a fost secolul al XVIII-lea francez. Sau, dupa cum spunea mai tarziu Daniel Wildenstein, ferindu-se de orice falsa modestie: „Watteau, Boucher si Fragonard au trebuit sa astepte recunoasterea deplina a valorii lor mai bine de un secol, pana la aparitia bunicului meu."

    Galeria a prosperat si afacerea s-a extins la New York si mai tarziu la Londra (o filiala a stat deschisa cativa ani tumultuosi pana si la Buenos Aires). Lui Nathan i s-a alaturat apoi in afaceri fiul sau, Georges. S-a extins si gama de produse, cuprinzand capodopere ale Renasterii — si, esential, impresionisti si arta moderna. La randul lui, Georges si-a consacrat pozitia de autoritate incontestabila: el a elaborat, in calitate de istoric al artelor, editii definitive de catalogues raisones pentru majoritatea artistilor moderni si a adunat legendara biblioteca de arta. Peste toate astea, a intrat in functiune baza de informatii Wildenstein, o arhiva de date secrete meticulos culese, cuprinzand locul in care se aflau cele mai ravnite tablouri din lume. In al Doilea Razboi Mondial firma a avut de trecut peste un mic obstacol — o neintelegere care a dus la regretabila afirmatie ca Wildenstein ar fi incheiat afaceri cu nazistii dar criza a trecut si, sub conducerea lui Daniel, fiul lui Georges, afacerea a urcat in anii postbelici noi trepte ale puterii.

    Obscuritatea oficiala care inconjoara aceasta istorie a fost risipita putin de o carte fascinanta, Marchands d'Art, publicata in 1999, unde Daniel Wildenstein si-a ingaduit sa relateze unele amintiri personale din comertul cu arta si cu acest prilej a pus lucrurile la punct in privinta businessului familiei sale. Aceste memorii extrem de incitante pun dinastia Wildenstein, pana atunci sinonima cu succesul rapace, intr-o lumina neasteptat de altruista. Din cate se pare, castigul de bani nu a fost cu adevarat scopul principal al afacerii: nu, ci doar un efect secundar fericit al misiunii lor stiintifice de redescoperire spre folosul norocosilor lor clienti a atractiilor secolului al XVIII-lea francez; de furnizare a marii arte renascentiste din Italia, unde se irosea, marilor moguli ai businessului american, care isi exprimau aprecierea asa cum stiau ei mai bine, prin carnetul de cecuri; si de instaurare a unui monopol asupra cunoasterii specializate a unui mare numar de pictori impresionisti de marca (si costisitori).”