In urma cu cativa ani, ma aflam in fata Muzeului de Arta Moderna din Paris, pe fatada caruia trona un afis mare, pe masura cladirii, cam acolo unde, in 1995, un alt afis impresionant, vreme de o jumatate de an, invita la vizitarea retrospectivei Brancusi, eveniment care a atras un numar impresionant de vizitatori din toata lumea, cozile la intrare fiind interminabile. De asta data, era un citat din Albert Camus scris in mai multe culori si cu dimensiuni diferite ale cuvintelor: „Si le monde etait claire, l'art ne serait pas" („Daca lumea ar fi limpede, arta nu ar exista"). Intr-un asemenea loc, de inaltimea a doua etaje, cu caractere de litera ce dadeau impresia unui basorelief, cuvintele lui Camus nu aveau cum sa nu fie luate in seama, nu aveau cum sa nu socheze.

    Cat de limpede ar trebui sa fie lumea ca sa nu mai fie nevoie de arta? Clara, limpede si perfecta precum cubul lui Nichita Stanescu, daca nu ar fi avut o muchie sfaramata? Sau poate precum tinutul inchipuit de Baudelaire in Invitatie la calatorie? Cine si-ar putea imagina o asemenea coerenta, o astfel de perfectiune si la ce ar putea servi ea?! (...)

    Un lucru nu am observat la vremea cand eram in fata Muzeului de Arta Moderna, dar il vad acum, in fotografie. Cuvintele lui Camus, in culori vii, sunt pe un fundal oarecum sters, ca o invitatie la dialog, din care se desprinde, abia perceptibila, o oaie mirata. (Andrei Moldovan)

 

    “Poeti fara de poezie 

 

    Cu putina vreme in urma am asistat la lectura publica a unui grup de tineri poeti, abia iesiti din adolescenta, dar autori de volume, prezentati ca mari sperante ale liricii romanesti. Nu m-am pronuntat si nu pot sa ma pronunt in legatura cu calitatea versurilor citite de ei. Ar fi posibil sa fie exceptionale, cum s-a afirmat, dar s-ar putea la fel de bine sa nu fie asa. Eu cred ca o simpla auditie intr-o manifestare care aduce mult cu un spectacol poate conduce la o oarecare impresie, nicidecum la o judecata critica. Cel putin in ce ma priveste, lucrurile stau astfel — marturisesc cu riscul de a fi considerat un amator de poezie cu o receptare mai anevoioasa, materie prima pentru bancurile despre ardeleni! -, iata de ce ma abtin sa pun in discutie poeziile audiate. 

    In schimb, reuniunea despre care aminteam a avut si o parte de dialog cu asistenta, ceea ce mi s-a parut extrem de interesant, dincolo de obisnuitele clisee. Un spectator a vrut sa stie care sunt poetii lor preferati, ce lecturi apropiate au si, mai ales, ce ii determina sa scrie poezie. Cu o seninatate dezarmanta si fara vreo exceptie au afirmat ca ei nu au poeti preferati, pentru ca nu au timp sa citeasca poezie. Mai mult, exercitiul poetic il simt ca o relaxare, pentru ca au ajuns sa scrie in urma unei intamplari, a unei a unei aprecieri, a unui indemn etc. Am ramas surprins si nu prea, pentru ca peisajul literar romanesc este extrem de bogat si in el cam gasesti de toate.

    Numai ca, sa nu citesti poezie, dar sa publici volume de versuri este ca si cum cineva, preocupat de aeronautica, ar inventa in zilele noastre aeroplanul, fara sa stie ca acesta fusese inventat cu mai bine de un secol in urma [...]"