Un roman ca un poem-fluviu, scris pe trei planuri si doua voci, unde dorinta de a te abandona total celuilalt pierde in fata nevoii de a ramane in control, fie si doar (cu) o mica parte. Un roman despre dorinta de a intelege ca o relatie sentimentala poate fi vazuta ca o aventura continua si ca o zi nesfarsita daca este privita din ambele perspective, plus o a treia: un vis. Prin ''Stii, Lavinia, caracatitele...'', Leonida Neamtu se apropie cumva de realismul magic, prin elementul oniric si printr-un fel de zoomorfi zare, pentru ca nici aici lupul nu va fi departe de om.