„Eu imi amintesc. Amintindu-mi, suspend timpul cu o putere de mag. Mi-a murit tineretea si stau s-o priveghez. De altfel, ce altceva sunt paginile mele de jurnal din ultimii cinci ani, daca nu un priveghi tacut si resemnat la catafalcul tineretii, adica al vesniciei mele? Ca un bondar zanatec imbatat de corole, m-am captusit cu polenul rapit tuturor florilor, lucernelor, miristilor parfumate de pe parcursul vietii mele si il desert aici pe paginile albe. Asa se face ca tot mai dese imagini din copilaria-mi indepartata, dar si din adolescenta zvapaiata ma impresoara, desertandu-mi la picioare al lor corn al abundentei, plin de ispravi, solticarii, hazlii situatii irepetabile.
Ce ramane din noi? Ce ramane dintr-un om minunat ca Mama, femeia plina de viata, de darzenie, de caracter, de demnitate si simtul onoarei, de grija si devotament? Ramane un nume necitit pe o lespede sfaramicioasa cu pisanie, nume drept si cinstit deasupra caruia veneratia mea a asternut, cizelata in piatra, o floare; raman amintirile vreme de cel mult o generatie si, iata, cate o poza pe care se depune praful. Atat. Generatia urmatoare nu mai stie ce-i cu fotografia aceea si – stingherita, confuza – o strecoara intai intr-un sertar uitat, apoi intr-o valiza cu vechituri pe care o suie in pod, daca mai are asa ceva. Asa se va intampla si cu mine, si cu tine, asa se va intampla cu noi toti.“ (Mihai CANTUNIARI)