Poem de iarna nud albastra N-a fost demult o iarna ca asta. Ninge, ninge neobosit, din cerul de plumb, ninge perdea deasa. Nimeni pe drum. Vreau sa fiu singura, doar eu si cu mine, in mijlocul pustietatii de aici. Nu vreau decat sa-mi pot goli sufletul. Vreau liniste. Ninge, ninge mult peste campul intins. Crengile copacilor goi zvacnesc din cand in cand sub un vant nevazut, strecurat printre turturi, promoroaca si ger. Cine sa iasa pe o vreme ca asta? Ninge ireal, ninge ideal, ninge frumos pentru oricine se uita la iarna cu emotia unui suflet dezmortit. Pentru mine ninge gol. Am aripi de fluture si cand ma rasucesc in somn ma trezeste fosnetul lor. Ma rasucesc in jumatatea goala a patului si cu aripile pe perne incep sa te cladesc in gand, aproape, din ce in ce mai aproape, pana ma invelesc din nou in vis. E complicat, crede-ma, chiar nu e usor sa aduni repede, pana sa ajungi sa te dezmeticesti, atata amar de celule si gusturi si tresariri, contur si puls, toate la un loc, fara sa faci aripile sa-ti fosneasca. Habar n-ai... Apoi, in arcul spinarii tale imi fac cuib si ma infasor usor sa nu te tulbur si ma intorc din nou la somn, cu grija sa nu ma rasucesc iar, sa ne trezeasca pe amandoi fosnetul. Daca te intrebi cum reusesc sa fac asta, inseamna ca nu ai inteles. Cam asa sunt toate noptile fara tine, inca de cand nu stiam ca te stiu pe derost si am invatat sa dorm pe aripi.