Materialul lui Mircea Tiberian poate fi citit in cheie jazzistica, adaugand variatiuni improvizatorice sau poate fi interpretat ca o lucrare de muzica clasica, cele 25 de teme devenind atunci o suita, de miniaturi pentru pian.
Pe parcursul redactarii am incercat sa mentin aceasta pozitie ambivalenta pentru a face accesibila muzica si interpretilor mai putin familiarizati cu procesul improvizatiei.
Probabil din deformatie profesionala am adaugat una dupa alta piesele ce alcatuiesc culegerea, gandindu-o mai degraba ca pe un program de concert si nu ca pe o prezentare sinoptica a unei activitati de compozitor.
Alegand temele dupa, criteriul compatibilitatii, am facut abstractie de anul aparitiei sau de curentele si stilurile care poate ma influentau in momentul compunerii lor. A rezultat un „cocktail" muzical multicolor ce combina filonul ethno cu elemente de muzica clasica europeana si bineinteles cu numeroase aluzii la jazzul afro-american. Totusi, desi scrise in perioade diferite, la distante mari de timp, se pare ca piesele manifesta o oarecare unitate de caracter si, fapt imbucurator pentru mine, reusesc, pana la urma, sa stabileasca o baza, de ethos muzical valabila pentru intregul grupaj. Teoretic, si (implicand o anumita doza de optimism) practic, aceasta ar permite alcatuirea unui program unitar de recital, folosind in exclusivitate piese aflate in culegere.
Dragonfly blues se dedica celor care, de-a lungul unor lungi perioade putin prielnice culturii adevarate, au sacrificat timp, energie si talent pentru ca jazzul si muzica improvizata sa ramana vii in tara noastra. Dintre acestia, insa, prea putini au avut ocazia sa-si vada vreodata compozit:iile adunate intr-un volum.

Mircea Tiberian

Toate la timpul lor ! - se spune, dar cel mai adesea lucrurile se petrec cu totul altfel.
Iată că după aproape zece ani de când am decis să renunţ la structuri prestabilite, mizând din ce în ce mai mult pe creaţia spontană, pe ceea ce aş numi "retorica muzicală", mi se propune să redactez o antologie cu teme din creaţia proprie. Nu e acesta un paradox? Sau poate că e un semn pentru o eventuală reîntoarcere către muzica scrisă? Mărturisesc că am simţit acest impuls în ultima vreme, iar cele câteva compoziţii recente, între care şi Dragonfly Blues, ar putea reprezenta un argument în plus pentru o asemenea schimbare.
Si totuşi, de ce am numit culegerea "Blues-ul libelulei"?
Cine urmăreşte cu atenţie zborul acestor vietăţi poate remarca un amestec ciudat de complexitate, spectaculos, viteză, eficienţă cu fragilitate, vulnerabilitate şi imprevizibil. Toate aceste trăsături s-ar potrivi perfect unor structuri tematice de jazz. Acestea trebuie să fie relativ stabile în formă, dar, în acelaşi timp mobile şi dinamice; să aibă impact la apariţie şi să se facă nevăzute cu eleganţă. Transluciditatea corpului le este necesară pentru a lăsa să se întrezărească funcţiile, metabolismul muzical specific artei improvizate. Fără a fi chiar efemeride, micile compoziţii nu marchează (poate cu excepţia chihlimbarului) urme perene în paleontologia artei muzicale. Plutirea uşoară a acestor dragoni zburători pe deasupra apei, cu staţiuni prudente şi numeroase schimbări de direcţie lasă impresia unui zbor fără început şi fără sfârşit, deşi în tradiţia multor popoare, apariţia lor, e semn de schimbare (a vremii sau a vremurilor).