Aflandu-se in ipostaza de sacrificator si de sacrificat totodata, actorul devine cel devorat de propriul sau daimon, dar si cel care-si devoreaza existentele efemere, precum Cronos. Blestemat sa fie unul care continua sa devina mai multi, constient de sacrificiul sinelui sau banuit de egocentrism, sacrificiul tremurului din suflet, sacrificiul pielii biciuite seara de seara de alte si alte masti, sacrificiul trupului imblanzit de scrasnetul scandurii, actorul devine un semn viu crestat in intunericul scenei. Instrument fragil, actorul rasuceste in el tragismul muribundului care-si infrunta tenebrele, cautand a se elibera prin propria sa exorcizare. Incapatanandu-se a exista de secole, actorul i se aseamana lui Sisif, cel truditor si revoltat.

Trebuie, asadar, sa ne inchipuim actorul fericit!