Samanta a tot raul e iubirea de sine. Ea zace chiar in strafundul inimii. Omul ar trebui sa-si traiasca viata spre folosul semenilor si sa reverse asupra lor tot ce primeste de la Da­ruitorul – Dumnezeu. Acestea nu pot exista una fara alta: nu‑L poti iubi pe Dum­ne­zeu fara sa‑ti iubesti semenii, si nu poti sa‑ti iubesti semenii fara sa‑L iubesti pe Dumnezeu; tot asa, iubind pe Dumnezeu si pe aproapele, nu se poate sa nu te jertfesti pe tine pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele aproa­pe­lui. Dar cand omul isi intoarce fata de la Dumnezeu cu gandul, cu inima si cu dorinta si, ca urmare, isi intoarce fata si de la semeni, atunci el se opreste numai asu­pra sa, se pune pe sine deasupra tuturor, fara sa‑i pese nici de legile lui Dumnezeu, nici de binele semenilor.
Iata radacina pacatului! Iata samanta raului! Ea se ascunde adanc in maruntaiele inimii. Cres­cand si cuprinzand in intregime strafundurile inimii, aceasta samanta iese din ea sub trei infatisari, ca din trei trun­chiuri, patrunse de pu­te­rea ei si incarcate de viata ei: a inaltarii de sine, a lacomiei si a iubirii de desfatari. Pri­ma il obliga pe om sa rosteasca in inima sa: „Cine este ca mine?!”; cea de‑a doua: „Pe toate vreau sa le stapanesc!”; iar a treia: „Vreau sa traiesc asa cum imi place mie!” Indepartarea acestei seminte a raului atrage asupra noastra harul lui Dumnezeu, curatindu-ne de pacat si de roadele otravite ale acestuia, daruindu-ne seninatatea si bucuria impacarii cu Dumnezeu si belsug de viata din izvorul cel nesecat al iubirii Lui.