O colecţie care vine parcă să trimită un suflu nou în zona cărţilor de autoeducare şi să readucă în prim plan importanţa autocunoaşterii şi a întrebărilor care ne privesc pe toţi şi la care nu întotdeauna ne e uşor să răspundem, seria The School Of Life, cu titluri traduse în româneşte la Editura Trei si la Editura Vellant numără deja câteva volume usor recognoscibile, prin formatul prietenos, culorile vii şi titlurile provocatoare. Fie că ne vorbesc despre regândirea sexului, despre puterea microschimbărilor, despre păstrarea integrităţii psihice într-o lume care ne solicită la maxim, despre o nouă reprezentare a îmbătrânirii sau despre confruntarea cu provocările universale ale oamenilor în societăţile contemporane, meritul acestei iniţiative derulate de popularul şi cunoscutul Alain de Botton este acela de a oferi repere inteligente cititorului obişnuit, practice şi teoretice deopotrivă în vederea reevaluării vieţii personale şi găsirii unui echilibru.

Volumul Cum să facem faţă dificultăţilor, semnat de un profesor de filosofie a religiilor, Christopher Hamilton, îşi găseşte loc cu prisosinţă în această colecţie. Este vorba de o carte care abordează, în mai puţin de 150 de pagini câteva din sursele redutabile pentru problemele omului de rând în societatea contemporană: familia, iubirea, sănătatea, moartea. În partea introductivă Hamilton încearcă să să găsească rădăcinile comune ale situaţiilor conflicutale şi frustrărilor pe care le trăim care par să fie înfipte adânc într-o condiţie umană şi o situaţie globală pe care nu le putem schimba: pe de o parte căutarea aceloraşi lucruri (pe fondul nevoilor comune pe care le nutrim, precum securitatea personală, socială, fizică) într-o lume cu resurse limitate şi suprapopulată, pe de altă parte vulnerabilităţile noastre fizice şi mai ales psihologice (imaginaţia ca sursă de comparaţie permanentă, ca sursă de idealizare, lipsa de sens a vieţii de la care ne distragem riscând să cădem în dependenţe, respectiv setea de nou care ridică mereu la fileul existenţial spectrul plictiselii). În esenţă, pe urmele lui Schopenhauer şi pe urmele ganditorilor francezi, Hamilton ne reaminteşte că suntem singura specie inadaptată ontologic, care nu se simte la locul ei în lume şi care caută mereu să se autodepăşească, să îşi redefinească poziţia.

Pornind de la aceste premise ambivalente (căci în aceşti germeni care deschid potenţialul nefericirii se află şi potenţialul creator şi al ameliorărilor), Hamilton abordează, pe scurt, în fiecare capitol, apelând la exemple biografice, teoretice sau ficţionale din literatură şi filosofie câteva din potenţialele dificultăţi pe care le întâlnim în cele mai umane experienţe pe care le trăim. Despre dificultăţile familiale, despre incapacitatea de a ne ridica la nivelul aşteptărilor celor din jur (şi reciproca), despre frustrarea şi problemele de comunicare puse faţă în faţă cu aşteptările de afecţiune necondiţionată ni se vorbeşte în primul capitol, pornind de la o scenă din În căutarea timpului pierdut, dar şi de la o nuvelă de Kafka. Pledoaria lui Hamilton este aceea de a fi mai toleranţi cu membri familiei, de a căuta forme de iertare, mizând în acelaşi timp pe conştientizarea nevoilor copilăreşti care ne domină chiar şi la vârsta adultă.

În ceea ce priveşte iubirea, pornind de la Stendhal şi Platon, Hamilton ne aminteşte de capcanele idealizării şi de dezamăgirile inevitabile care urmează îndrăgostirii. Autorul scoate în evidenţă utilitatea acceptării ingoranţei în ceea ce îl priveşte pe partener (ca o frână a tentaţiei de a-l critica), a cultivării umorului în raport cu propriile neajunsuri dar şi a cultivării prieteniei şi a aşteptărilor reciproce echitabile (nu pretindem mai mult decât putem oferi). Hamilton trece în revistă şi câteva din paradoxurile geloziei (care pare să se alimenteze din aceeaşi sursă ca iubirea) şi aduce în discuţie o perspectivă provocatoare în ceea ce priveşte fidelitatea de cuplu. Ultimele două capitole vorbesc despre experienţele intime şi inevitabile ale degradării fizice şi morţii. Aşa cum sugerează Hamilton, pe urmele lui Montaigne (o personalitate care a suferit cumplit din cauza bolilor), ar trebui să încercăm să integrăm boala ca parte din cursul vieţii, să găsim un sens în ea, evitând posibilitatea facilă de a da vina pe ceilalţi şi de a-i împovăra cu tristeţea noastră. În acelaşi timp, profesorul de filosofie a religiillor scoate în evidenţă caracterul luminos al morţii – dincolo de anxietatea pe care o stârneşte (pentru că sfârşitul lumii noastre echivalează cu un sfârşit al lumii per se), sensul existenţei noastre şi tot ceea ce preţuim au valoare doar în lumina ameninţării sfârşitului, doar atunci când realizăm că viaţa în sine este un proces al destrămării.

Fără să promită transformări şi prosperităţi peste noapte, fără să celebreze, cu optimism debordant şi exagerat posibilităţile noastre nebănuite, Christopher Hamilton propune mai degrabă o recalibrare de perspectivă: o perspectivă care renunţă la clişeele triumfului individual cu orice preţ, operaţionalizabil în liste, paşi şi exerciţii practice şi aduce în lumină cu onestitate vulnerabilităţile şi limitările condiţiei noastre, transmiţând, în fond un mesaj subtil: înainte să ne propunem să devenim supereficienţi şi superprosperi, e necesar să ne amintim de lucrurile care ne fac umani şi fragili.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro