Victoria Milescu coboara, cu acest intru totul seducator prilej  editorial si adevarat festin poetic de zile mari, la izvoarele poeziei  orientale in care natura si dragostea fac impreuna cea mai buna casa.  Ceremonialul adresativ pe care poeta il pune in unda lirica te poarta cu  gandul la Psalmii regelui-poet David, la hain-teny-ul malgas, la  pantunul malaez ori la rubbayatele lui Omar Khayyam.  Volumul Cenusa  verii se constituie ca o diagrama zbuciumata si sinuoasa a unei iubiri  esalonate de-a lungul intervalului estival-autumnal si care se stinge  (oare?) odata cu anul care a gazduit-o cu toate elanurile sufletesti, cu  toate indoielile si suspiciunile inerente, cu toate prabusirile si  degringoladele pe care le antreneaza o asemenea frumoasa, irepetabila si  greu sau deloc vindecabila experienta spirituala si afectiva. Versurile  au parfumul si toate ingredientele specifice unei veri indiene sau de  noiembrie, cum ar spune Lucian Blaga, extazul plonjarii in miracolul  erotic salasluind aici cu crizele de gelozie de care nicio iubire  adevarata nu se poate debarasa vreodata pe deplin. Seninatatea si  intelepciunea alterneaza cu innegurarile sufletesti si cu disperarile  care doar arareori afluiesc spre resemnare si spre acceptarea meandrelor  capricioase ale conditiei umane. Fiinta morala a indragostitei  tolereaza orice, cu exceptia minciunii si a tradarii si ei ii repugna  categoric orice fel de compromis si de jumatate de masura. Forta  dragostei, inclusiv a persoanei iubite, poate fi mai puternica decat  manifestarile, nu o data ostile, ale firii: „Ploua tot ploua cu frunze  galbene rupte din stele/ Casele se scufunda cu toata iubirea din ele/ Tu  ai putea oricand sa opresti ploaia necontenita/ Curgand peste inima mea  intre doi stropi rastignita” (Ploua).