Fie că vorbim de Egiptul Antic, de Evul Mediu timpuriu, de Renaștere, Revoluția Industrială sau anii interbelici din secolul XX, vorbim de locuitori care, deși au fost despărțiți de sute sau chiar mii de ani, au împărtășit totuși o realitate comună, transepocală: cea a bolilor. Având la bază cauze multiple, cunoscute sau nu, de la mutații genetice, la factori fizici, și până la foamete, la virusuri, bacterii sau alte microorganisme, bolile au rămas însoțitoare inevitabile ale destinului umanității, atașate fenomenului biologic, contribuind la reglarea, regizată sau nu, a ciclurilor din lumea vie. Doar că odată ce au fost integrate, ca orice alt element, în narațiunile sociale, spirituale, ele și-au pierdut trăsăturile de reglatori ai ecosistemelor și au căpătat valențe metaforice, stigmatizante, au fost învestite cu semnificații utile în exercitarea controlului social, în cultivarea puterii, a prejudecăților, a ideologiilor dominante. Așa cum sugerează Susan Sontag, în cele două eseuri celebre, publicate în sfârșit și pe piața de carte din România, reputația bolilor a ajuns, în timp, să contribuie la fel de mult la suferința pacientului, precum fiziopatologia și consecințele ei clinice. Antrenând emoții utile în modelarea răspunsului acceptare-supunere, cei care au folosit boala ca metaforă au generat o adevărată aură a dezgustului, a rușinii, a repulsiei (mai rar a martiriului) în jurul anumitor boli și au amorsat doze suplimentare de suferință, au împiedicat, prin reputația lor tabu, pacienții să se diagnosticheze corecte și din timp (întârziind vizita lor la medic) sau i-au condamnat direct la marginalizare și excludere.

În cele două eseuri cuprinse în volumul publicat și în românește de Editura Vellant, Susan Sontag urmărește felul în care, câteva dintre cele mai temute boli ale ultimilor 200 de ani (tuberculoza, cancerul, SIDA) ajung să se încarce cu acel ansamblu de semnificații, până într-acolo încât să devină proiecții ale răului absolut, a tot ce poate fi mai decăzut, mai amenințător și mai nemilos. Succesiv, bolile care au căpătat acest destin metaforizant (mecanismul de metaforizare este așadar, destul de comun, doar conținutul său variază) au fost la vremea lor sau încă sunt, boli ale căror cauze și tratamente sunt incerte, adică boli misterioase care devin, tocmai prin caracterul lor enigmatic, cele mai bune mobiluri ale spaimelor existențiale și surse de comparație extrem de plastice și de convingătoare inclusiv in discursurile religioase sau politice. O adevărată mitologie se țese în jurul acestor afecțiuni ciudate: de la abordarea lor ca expresie a unei judecăți divine individuale (spre deosebire de ciumele medievale care erau expresia mâniei cerești asupra unei comunități), la conexiunile dintre caracterul pacientului, emoțiile, psihologia sa și boală. Inventarul comparativ al trăsăturilor asociate tuberculozei, cancerului și SIDA pe care îl face Susan Sontag, trecând în revistă romane, poezii, filme, eseuri culturale, volume de istorie este într-adevăr impresionant și totuși accesibil, evidențiind atât asemănările cât și deosebirile dintre cele trei afecțiuni. TBC a fost privită ca o boală a contrastelor extreme, o boală în care perioadele de hiperactivitate alternează cu apatia, tusea cu calmul. Figura celui atins de TBC este una martiric㠖 e vorba de o boală care estetizează, care apare dintr-un exces de pasiune (mai ales la firile creatoare), o boală sentimentalizată, șansă de izbăvire pentru cel păcătos, șansă de desăvârșire a virtuții pentru cel inocent. Prin contrast, cancerul este o afecțiune devitelizantă, invadantă (este chiar boala care deschide intrarea vocabularului militarizat în medicină, cu invazii, colonizări, strategii de rezistență), o boală care atacă organe jenante, rușinoase (colonul, aparatul reproducător), o expresie a reprimării emoționale si urii de sine. Iar SIDA este boala care nu mai permite romatizări și sentimentalisme, este boala exceselor sexuale, a perversității (expresia culpei unor grupuri stigamtizate precum drogații sau homosexualii), e boala în care ești considerat bolnav chiar înainte să te îmbolnăvești (seropozitivitatea HIV nu implică automat manifestarea SIDA), cu atât mai groaznică cu cât nu este doar letală, dar este dezumanizantă, asociată cu străinătatea, cu lipsa moralității. SIDA este boala care a a atras după sine modificarea atitudinii față de boală, catastrofă și sexualitate în anii 80 – sexul a devenit, din gloriosul instrument de eliberare, potențial de sinucidere și chiar omucidere.

Miza eseurilor semnate de cunoscutul critic cultural american (Susan Sontag este chiar ea o supraviețuitoare a cancerului) este aceea de a calma imaginația bolnavilor, de a aminti că înfloriturile metaforice deformează și amplifică experiența emoțională a bolii. Cancerul și SIDA, maladiile secolului XX și XXI sunt, așa cum s-au dovedit a fi și generatoarele de epidemii din alte perioade istorice, holera, ciuma sau tuberculoza, în primul rând boli, înțelegând prin asta entități cu o etiologie și o fiziopatologie, fenomene biologice explicabile (dacă nu astăzi, probabil în viitorul apropiat), deci nu blesteme, pedepse, motive de a ne simți vinovați și rușinați. Această concepție a renaturalizării bolii, a dezideologizării ei care ne pare a fi de bun simț, într-o societate laică și civilizată este, parțial, rezultatul revoluției perceptuale și critice inaugurate de eseurile lui Susan Sontag, publicate în anii 70-80. Faptul că astăzi medicii comunică direct diagnosticul pacientului, că apelează la diagrame, la broșuri, la tot acel inventar de atitudini ferme și empatice în același timp, mizând pe evidențierea realității bolii reprezintă semne convingătoare pentru faptul că, probabil cancerul și, într-o anumită măsură chiar și SIDA își pierd dimensiunea metaforică periculoasă și se reașază în locul comun al naturalului neutru.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro