Ce minunata reconstituire culturala a primei jumatati a secolului XX!

La cafeneaua existențialiștilor este una dintre acele cărți rare care reușesc să apropie filosofia de cititorul obișnuit fără a o simplifica până la caricatură. Sarah Bakewell scrie cu empatie și claritate despre o mișcare care, deși profund intelectuală, s-a dorit trăită și simțită — existențialismul. Cartea nu este un manual de filosofie, ci mai degrabă o biografie colectivă a unei generații care a încercat să înțeleagă ce înseamnă să fii om într-o lume marcată de război, de libertate, dar și de absurd.

Pentru cineva ca mine — familiarizat cu unele nume mari din istoria filosofiei, dar fără o pregătire academică riguroasă — cartea funcționează ca un ghid viu și accesibil printr-un teritoriu adesea intimidant. Bakewell reușește să transforme idei abstracte în experiențe umane recognoscibile. De exemplu, atunci când vorbește despre „angoasa” la Kierkegaard, sau „libertatea” și „responsabilitatea” la Sartre, ea nu citează tratate seci, ci povestește contexte de viață și momente de cotitură.

Cartea are o structură narativă, nu tematică. Bakewell urmărește evoluția existențialismului de la începuturile sale în fenomenologia lui Husserl și Heidegger, până la gloria sa postbelică în cafenelele pariziene. Pe parcurs, întâlnim figuri precum Simone de Beauvoir, Camus, Merleau-Ponty, dar și outsideri care gravitează în jurul curentului. Pentru cititorul care îl preferă pe Sartre mai mult ca romancier decât ca filosof (cum sunt și eu), cartea e ideală: ne amintește că pentru existențialiști, scrisul literar nu era un simplu divertisment, ci o formă de gândire vie, un mod de a aduce filosofia în stradă și în viața cotidiană.

Sarah Bakewell reușește în La cafeneaua existențialiștilor să readucă la viață, documentat și cu umor totodată, viața filozofilor anilor '30.