„Sint urmarit de o intrebare pe care o repeta bunica-mea inainte sa  moara, desi se afla in propria camera unde traise peste 80 de ani: «De  ce m-ati mutat de-acasa?!». Am aflat abia dupa, intimplator, ca e o  chestiune tipica pentru Alzheimer in faza finala. Sa nu-ti mai recunosti  nici macar propria casa, acasa. Aproape un deceniu, bunica si-a ascuns  boala cu demnitate, pacalindu-i pe toti din jur, pina a rabufnit  violent, cu o jumatate de an inainte de moarte. Si de-aici, o alta  nedumerire: presupunind ca ai fi constient de boala, ce simti si ce faci  cind iti dai seama ca incet-incet o sa ti se stearga memoria?
Imbatrinind, m-a mai lovit o intrebare – e drept, banala, patetica,  dar destul de dureroasa, daca o pui cu seriozitate: «De ce naiba scriu  eu literatura?!». Cunosc o multime de oameni pentru care publicarea unei  carti pare sa  echivaleze cu mintuirea. Eu n-am simtit nici macar o  vaga alinare pentru necazurile marunte pe care le am ca om. In schimb,  sincer, mi-e sila de vanitatile stirnite de conditia de scriitor, cu  atit mai mult cind le descopar la mine.
Si, cum n-am gasit vreo rezolvare simpla, asumat (auto)ironic, pina  la cinism, m-am apucat sa scriu un roman – cu personaje si intimplari  fictive, dar cu probleme reale, comune mie si semenilor mei – despre  toate intrebarile intime pentru care n-am nici un raspuns limpede.”
 
„Un autor nonconformist, cu priza la realul miraculos, cu  interogatii care ii sint proprii, cu intuitii ce il diferentiaza de  colegii de generatie. Florin Lazarescu scrie pentru ca are ceva de  transmis; proza sa este marturia unor experiente autentice, in plan  existential, nu doar reflexul unor experimente pur literare.” (Bianca  Burta-Cernat)
 
„As remarca la F.L. spiritul de observatie, stiinta de a alege  intimplari si situatii care se potrivesc textului unde le foloseste,  modul in care isi apropie personajele de cititor – desi cam ciudate,  personajele lui ii amintesc citi-torului de cineva pe care-l cunoaste.”  (Mihail Vakulovski)